Orson Card - Jocul lui Ender

Porni singur spre camera lui. Ar fi vrut să se întindă, dar nu putu, deoarece era ud . Îi amintea tot ce se întâmplase azi şi în furia lui smulse păturile, salteaua şi le azvârli pe coridor. După aceea mototoli o uniformă ca să-i slujească drept pernă şi se trânti pe plasa din sârmă întinsă pe cadrul metalic al patului. Nu era deloc confortabil, însă lui Ender nu-i păsa într-atât încât să se scoale.

Se aşezase de numai câteva minute, când cineva ciocăni la uşă.

— Pleacă, rosti el încet. Cel care bătea nu-l auzi, sau îl ignoră . În cele din urmă, îi spuse să intre.

Era Bean.

— Şterge-o, Bean!

Băiatul încuviinţă din cap, dar rămase locului . Îşi privea bocancii. Ender fu gata să urle la el, să-l înjure, să-l facă să plece. Văzu însă cât de istovit arăta piciul, cocârjat de epuizare şi cu ochii încercănaţi de nesomn; cu toate acestea pielea îi era moale şi strălucitoare, pielea unui copil, obrajii rotunzi şi membrele subţiri . Încă nu împlinise opt ani. Nu conta, era excepţional, şi pasionat, şi bun. Era un copil. Era tânăr.

„Nu, nu-i aşa”, îşi spuse Ender. „Mic, da . Însă a trecut printr-o bătălie cu o întreagă armată depinzând de el şi de soldaţii pe care i-a condus, s-a comportat minunat şi am învins. Aici nu mai e vorba de tinereţe. Nici de copilărie.”

Considerând tăcerea drept o aprobare de-a rămâne, Bean înaintă un pas. Abia atunci, Ender îi observă hârtia din mână.

— Eşti transferat? întrebă el. Era uluit, dar glasul i se auzi plat, lipsit de interes.

— La Iepuri.

Ender încuviinţă. „Bineînţeles. Era evident. Dacă nu pot fi învins, îmi iau armata.”

— Carn Carby e un tip bun, zise el. Sper c-o să-ţi recunoască valoarea.

— Cam Carby a absolvit azi. A primit ordinul în timpul bătăliei noastre.

— Şi acum cine-i comandantul Iepurilor?

— Eu, desfăcu braţele, neajutorat, puştiul.

Ender privi tavanul şi încuviinţă iarăşi.

— Bineînţeles. La urma urmei, n-ai decât cu patru ani sub vârsta regulamentară.

— Nu-i de râs. Nu ştiu ce se-ntâmplă aici. Toate schimbările din joc… Şi-acum, asta! Nu sunt singurul avansat, să ştii. Au absolvit jumătate din comandanţi şi au promovat o mulţime dintre ai noştri să comande armatele alea.

— Pe cine-au mai transferat?

— Păi… pe toţi şefii de plutoane şi secunzii lor.

— Sigur că da. Dacă au decis să-mi distrugă armata, mi-o decimează. Sunt foarte meticuloşi în tot ceea ce fac.

— Tot tu o să-nvingi, Ender. O ştim cu toţii. Tom Nebunu' a zis: „Adică trebuie să mă gândesc cum să-i bat pe Dragoni?” Toţi ştiu că eşti cel mai bun! Nu te pot dărâma, indiferent ce-ar…

— Au făcut-o deja.

— Nu, Ender, nu te pot…

— Bean, nu-mi mai pasă de jocul lor. N-o să-l mai joc niciodată. S-a terminat cu antrenamentele. S-a terminat cu bătăliile. N-au decât să-şi lase bileţelele pe podea; eu nu mă mai duc! Am decis asta înainte de-a intra în sală, azi. De aceea v-am pus s-atacaţi poarta. Nu credeam că voi reuşi, dar nu-mi păsa. Voiam o ieşire spectaculoasă.

— Să-l fi văzut pe Bee. Pur şi simplu nu reuşea să priceapă cum pierduse, deşi mai aveai numai şapte băieţi care-şi puteau mişca degetele de la picioare, iar el avea doar trei care n-o puteau face.

— De ce să vreau să-l văd pe Bee? De ce să vreau să bat pe cineva? Ender îşi apăsă palmele pe ochi: Bean, azi i-am făcut rău lui Bonzo. L-am lovit rău de tot.

— O merita!

— L-am lovit şi l-am pus jos. Parcă era mort, aşa rămăsese. Şi tot l-am mai lovit.

Bean nu spuse nimic.

— Voiam doar să fiu sigur că n-o să-mi mai facă niciodată vreun rău.

— N-o să-ţi facă. L-au trimis acasă.

— Deja?

— Profesorii nu spun multe; n-au spus niciodată . Înştiinţarea oficială spune că a absolvit, dar în dreptul destinaţiei — ştii tu, şcoala tactică, auxiliar, precomandă, navigaţie — scrie numai Cartagena, Spania. Acolo locuieşte el.

— Mă bucur că l-au absolvit.

— Ce dracu', Ender, noi ne bucurăm c-a dispărut! Dacă am fi ştiut ce-ţi face, l-am fi mierlit pe loc. E adevărat c-a sărit cu toată gaşca pe tine?

— Nu. A fost doar el şi cu mine. A luptat cu onoare. „Dacă n-ar fi fost onoarea lui, m-ar fi bătut cu toţii. Atunci m-ar fi putut omorî. Simţul onoarei lui mi-a salvat viaţa.” Eu n-am luptat cinstit, adăugă Ender. M-am bătut ca să câştig.

Puştiul râse.

— Şi-ai făcut-o! L-ai şutat de pe orbită.

O ciocănitură la uşă . Înainte ca Ender să poată răspunde, uşa se deschise. Băiatul se aşteptase la alţi soldaţi de-ai săi. Era însă maiorul Anderson . În urma lui intră colonelul Graff.

— Ender Wiggin, rosti Graff.

— Da, domnule.

— Comportamentul tău azi în sală a reprezentat un act de indisciplină care nu dorim să se repete.

— Da, domnule.

Bean se simţi furios; nu considera că Ender merita muştruluit.

— Sosise momentul să se spună unui profesor ce simţim noi despre ceea ce faceţi!

Adulţii îl ignorară. Anderson îi întinse lui Ender o hârtie. O coală de dimensiuni normale, nu unul din bileţelele folosite pentru ordinele interne în Şcoala de Luptă; era un întreg set de dispoziţii. Bean ştiu ce însemna. Un ordin de transfer.

— Absolvirea? întrebă el. Ender încuviinţă. De ce-au întârziat atâta? N-ai decât doi-trei ani sub vârsta minimă. Ştii deja să umbli, să vorbeşti şi să te-mbraci singur. Ce le-a mai rămas să te-nveţe?

Ender clătină din cap.

— Ştii doar că jocul a luat sfârşit . Împături coala: Nu-i deloc devreme, îmi pot anunţa armata?

— Nu mai e timp, răspunse Graff. Naveta pleacă peste douăzeci de minute . În plus, e preferabil să nu mai vorbeşti cu nimeni după primirea ordinului de transfer. Despărţirea este mai uşoară.

— Pentru ei sau pentru voi? întrebă Ender. Nu aşteptă răspuns. Se răsuci iute spre Bean, îl prinse de mână pentru o clipă, apoi porni către uşă.

— Stai aşa, strigă puştiul. Unde te duci? La Tactică? Navigaţie? Auxiliare?

— La Şcoala de Comandă, răspunse Ender.

— Pre -comandă?

— Comandă, repetă băiatul şi ieşi. Anderson îl urmă îndeaproape.

Bean îl prinse de mânecă pe Graff:

— Dar nimeni n-ajunge la Şcoala de Comandă înainte de şaisprezece ani!

Colonelul îi îndepărtă mâna şi ieşi, închizând uşa.

Bean rămase singur în cameră, încercând să înţeleagă ce însemnau toate astea. Nimeni nu intra în Şcoala de Comandă fără trei ani de pre-comandă în Şcoala Tactică sau Auxiliară. De fapt, nimeni nu părăsea Scoală de Luptă fără un stagiu de cel puţin şase ani şi Ender făcuse doar patru.

„Sistemul se năruie. Clar! Fie că cineva de sus a luat-o razna, fie că s-a întâmplat ceva rău cu războiul, cu adevăratul război, cel cu gândacii. De ce altfel ar fi de acord să distrugă sistemul de antrenamente, să distrugă jocul, aşa cum o fac? De ce altfel ar pune un pici ca mine la comanda unei armate?”

Bean se gândi la toate astea în timp ce mergea pe coridoare, spre patul său. Luminile se stinseră exact când ajunse. Se dezbrăcă pe întuneric, bâjbâind ca să-şi pună hainele într-un dulap pe care nu-l putea zări. Se simţea îngrozitor. La început, crezu că-i era teamă să conducă o armată, dar nu acesta era motivul. Ştia că avea să fie un comandant bun. Simţea că ar fi vrut să plângă. Nu mai plânsese din primele zile de la venirea aici, când îl copleşise dorul de casă . Încercă să definească senzaţia aceea care-i punea un nod în gât şi-l făcea să suspine înăbuşit, indiferent cât s-ar fi străduit s-o alunge. Se muşcă de palmă ca s-o oprească, ca s-o înlocuiască cu durere. Nu reuşi. N-avea să-l mai revadă niciodată pe Ender. Odată identificată cauza, senzaţia putea fi controlată. Se întinse pe spate şi se sili să parcurgă rutina relaxării, până simţi că-i trece plânsul. Apoi alunecă în somn. Mâna lui era în apropierea gurii. Zăcea pe pernă, ezitantă, de parcă Bean nu se putea decide ca să-şi roadă unghiile, sau să-şi sugă degetul. Fruntea îi era încruntată şi asudată. Respira uşor şi întretăiat. Era un soldat şi dacă cineva l-ar fi întrebat ce dorea să fie când o să ajungă mare, n-ar fi ştiut ce însemna asta.