Orson Card - Jocul lui Ender

Alteori însă, fata se simţea ruşinată. Tatăl ei îl citea cu regularitate pe Demostene; pe Locke nu-l citea niciodată sau, dacă o făcea, nu vorbea nimic despre asta. La cină, obişnuia să repete una din argumentaţiile făcute de Demostene în articolul din ziua respectivă. Peter era încântat — „Vezi, se dovedeşte că oamenii obişnuiţi sunt interesaţi” — dar Valentine se simţea ruşinată pentru tatăl ei. „Dacă va afla vreodată că eu scriam articolele despre care ne povestea şi că nu credeam nici măcar jumătate din lucrurile pe care le spuneam, ar fi mânios şi umilit.”

La şcoală fusese cât pe-aci să-i demaşte pe amândoi, când profesorul ei de istorie le dăduse să facă o comparaţie între două articole mai vechi ale lui Locke şi Demostene. Din neatenţie, Valentine făcuse o analiză excepţională. După aceea, se străduise din răsputeri s-o convingă pe directoare să nu-i publice eseul în aceeaşi reţea care avea rubrica lui Demostene. Peter fusese necruţător: „Este prea în stilul lui ca să apară. Dacă nu te poţi controla, o să fiu nevoit să anunţ moartea lui Demostene.”

Cu toată explozia de atunci, Peter o înfricoşa mai mult când tăcea. Aşa se întâmplase când Demostene primise invitaţia de-a se alătura Comitetului Prezidenţial „Educaţia Viitorului”, o organizaţie de elită care avea scopul de-a nu face nimic, dar în modul cel mai grandios cu putinţă. Valentine crezuse că Peter avea s-o considere un triumf, însă nu se întâmplase aşa.

— Refuză, îi spusese el.

— De ce? Nu voi avea absolut nimic de făcut şi chiar au anunţat că, respectând bine cunoscuta dorinţă de anonimat a lui Demostene, toate şedinţele se vor desfăşura prin reţea . În felul ăsta capătă statutul unei persoane respectabile, şi…

— Şi eşti mulţumită că mi-ai luat-o înainte.

— Peter, nu-i vorba de tine şi de mine, e vorba de Locke şi Demostene. Noi i-am creat. Ei nu sunt reali . În plus, solicitarea asta nu înseamnă că-l apreciază pe Demostene mai mult decât pe Locke, ci doar că el are o bază de susţinere mai largă. Ştiai că aşa va fi. Numirea lui mulţumeşte pe toţi şovinii şi rusofobii.

— Nu trebuia să se-ntâmple aşa! Locke trebuia să fie cel respectat.

— Păi este! Respectul real se instalează mai încet decât respectul oficial. Peter, nu te supăra pe mine pentru că am făcut bine ceea ce mi-ai zis tu să fac!

Însă băiatul rămăsese furios zile întregi şi de atunci o lăsase pe ea să-şi conceapă singură articolele, în loc să-i spună ce anume să scrie. Crezuse probabil că în felul acesta calitatea textelor lui Demostene avea să scadă, dar dacă într-adevăr aşa se întâmplă, nimeni n-o sesiză. Poate că-l mâniase şi mai mult faptul că Valentine nu venise la el plângând, să-i ceară ajutorul. Fata fusese prea multă vreme Demostene ca să mai aibă nevoie de cineva care să-i spună ce ar fi crezut acesta despre diferite subiecte.

Şi pe măsură ce corespondenţa ei cu alţi cetăţeni activi politic crescu, începu să afle lucruri, informaţii care pur şi simplu nu erau accesibile marelui public. Fără să vrea, unii ofiţeri cu care coresponda scăpau anumite amănunte, iar ea şi Peter le puseră cap la cap, construind un tablou fascinant şi înspăimântător al activităţilor Tratatului Varşovia . Într-adevăr, se pregătea de război, un război planetar şi sângeros. Demostene nu greşise, suspectând Tratatul că nu respecta prevederile Ligii.

Treptat, personajul ei începu să capete o viaţă proprie. Uneori, la sfârşitul unei şedinţe de redactare, Valentine se trezea gândind ca Demostene, aprobând idei ce nu trebuiau să fie decât afirmaţii precis calculate. Iar alteori, citea eseurile lui Locke, scrise de Peter, şi se simţea exasperată de evidenta lui orbire faţă de ceea ce se întâmpla.

Poate că-i imposibil să îmbraci o identitate fără să devii ceea ce pretinzi că eşti. Se gândi la acest lucra, îl întoarse pe toate feţele pentru câteva zile, apoi scrise un articol pornind chiar de la premisa respectivă, arătând că politicienii care se prosternau înaintea ruşilor în scopul menţinerii păcii aveau, în cele din urmă, să ajungă să-i susţină în orice întreprindere. Era un act incisiv la adresa partidului aflat la putere şi primi o sumedenie de scrisori pe tema aceea . În acelaşi timp, încetase s-o mai sperie ideea că se transformă, într-o anumită măsură, în Demostene. „El e mai inteligent decât Peter, şi chiar mai inteligent decât l-am crezut eu”, îşi spunea.

Graff o aşteptă după încheierea orelor de şcoală. Stătea rezemat de maşină. Purta haine civile şi se îngrăşase, aşa încât fata nu-l recunoscu imediat . Însă el îi făcu semn cu mâna şi chiar înainte de-a se prezenta, Valentine îşi reaminti cum îl chema.

— Nu mai scriu nici o scrisoare, îi zise. Nici pe aceea n-ar fi trebuit s-o scriu!

— Deci bănuiesc că nu-ţi plac medaliile.

— Nu prea.

— Hai să facem o plimbare împreună, Valentine.

— Nu mă plimb cu străinii.

Bărbatul îi întinse o hârtie. Era un acord semnat de ambii ei părinţi.

— Înţeleg că nu eşti un străin. Unde mergem?

— Să vizităm un tânăr soldat, venit în permisie în Greensboro.

Fata sui în automobil.

— Ender n-are decât zece ani, spuse ea. Mi s-a părut că ne-ai zis că prima lui permisie va fi la doisprezece ani.

— A absolvit mai multe clase într-un an.

— Deci e bine?

— Întreabă-l când o să-l vezi.

— De ce tocmai eu? De ce nu toată familia?

Graff suspină.

— Ender vede lumea în felul lui personal. A trebuit să-l convingem să se întâlnească cu tine. Nu l-au interesat nici Peter, nici părinţii tăi. Viaţa din Şcoala de Luptă a fost… intensă.

— Ce vrei să zici? C-a înnebunit?

— Dimpotrivă, este persoana cea mai întreagă la minte pe care o cunosc. E suficient de lucid ca să înţeleagă că părinţii lui n-ar fi încântaţi să redeschidă o casetă afectivă, închisă atât de ermetic cu patru ani în urmă. Iar în privinţa lui Peter… nici măcar n-am sugerat vreo întâlnire, de aceea n-a avut ocazia să ne dea dracului.

Ieşiră pe Lake Brandt Road şi ocoliră lacul, urmând un drum şerpuitor până ajunseră înaintea unei vile mari din cherestea albă, care acoperea o întreagă colină. De o parte se întindea lacul Brandt, iar de cealaltă un heleşteu cu suprafaţa de peste două hectare.

— Casa a fost construită de „Medly Mist-E-Rub”, explică Graff. FI a cumpărat-o acum vreo douăzeci de ani. Ender a insistat ca discuţia voastră să nu fie înregistrată. I-am promis-o şi pentru a vă asigura de asta, veţi fi pe o plută construită chiar de el. Te previn totuşi că după ce veţi termina, intenţionez să te întreb ce s-a petrecut. Nu eşti obligată să-mi răspunzi, însă sper c-o vei face.

— Nu mi-am adus un costum de baie.

— Îţi putem oferi noi unul?

— Care să n-aibă microfoane?

— Trebuie să existe şi un anumit grad de încredere. De pildă, eu cunosc adevărata identitate a lui Demostene.

Valentine se simţi străbătută de un fior de teamă, dar nu spuse nimic.

— Am aflat-o după ce am părăsit Şcoala de Luptă . În toată lumea suntem poate vreo şase care-i cunoaştem numele adevărat. Fără să-i punem la socoteală pe ruşi — numai Dumnezeu ştie ce informaţii au ei. Totuşi Demostene nu trebuie să se teamă. Se poate încrede în discreţia noastră. Tot aşa cum eu mă încred că el nu-i va spune lui Locke ce s-a petrecut azi, aici . Încredere reciprocă. Ne spunem unii altora anumite lucruri.