Orson Card - Jocul lui Ender

— Indiferent ce-ar fi, nu sunt un ucigaş.

— Dar ce altceva ar trebui să fii? Creierul oamenilor n-a evoluat pentru ca ei să stea tolăniţi lângă lacuri. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să ucidem. Şi-a fost bine că l-am învăţat, altfel am fi morţi şi tigrii ar stăpâni Pământul.

— Niciodată nu l-am putut învinge pe Peter. Indiferent ce am zis, sau am făcut. Niciodată!

Deci totul revenea la Peter.

— Era mai mare decât tine. Şi mai puternic.

— Aşa sunt şi gândacii.

Valentine îi înţelegea logica. Sau mai degrabă, lipsa de logică. Ender putea învinge oricând, dar în adâncul inimii sale ştia că întotdeauna exista cineva capabil să-l distrugă. Ştia că nu putea câştiga cu adevărat, deoarece mai exista şi Peter, invincibilul campion.

— Vrei să-l învingi pe Peter? întrebă fata.

— Nu.

— Învinge-i pe gândaci! După aceea, revino acasă şi vezi cine-l mai bagă în seamă pe Peter Wiggin. Priveşte-l în ochi, când toată lumea te va iubi şi adula . În ochii lui vei citi înfrângerea, Ender. Aşa vei învinge!

— Nu înţelegi, spuse el.

— Ba da.

— Nu, nu-nţelegi. Nu vreau să-l înving pe Peter.

— Atunci ce vrei?

— Vreau ca el să mă iubească.

Valentine nu avea ce să răspundă. Din câte ştia, Peter nu iubise pe nimeni.

Ender nu mai adăugă nimic. Tăcu şi rămase întins, fără să se mişte.

În cele din urmă, transpirată şi ciupită de ţânţarii care apăruseră odată cu amurgul, fata făcu o baie, apoi începu să împingă pluta spre ţărm. Ender continua să stea nemişcat, totuşi răsuflarea lui neregulată dovedea că nu dormea. Când ajunseră la mal, Valentine sui pe ponton şi spuse:

— Eu te iubesc, Ender. Mai mult ca oricând. Indiferent ce vei hotărî.

Băiatul nu răspunse. Ea se îndoi că fusese crezută. Urcă dealul, clocotind de mânie împotriva celor care o determinaseră să vină aici. La urma urmei, făcuse exact ce doriseră ei . Îl convinsese pe Ender să revină la şcoală şi el n-avea s-o ierte prea curând pentru asta.

Băiatul intră pe uşă încă ud după ultima baie. Afară era întuneric, iar în odaia unde-i aştepta Graff, lumina era stinsă.

— Plecăm? întrebă Ender.

— Dacă tu vrei…

— Când?

— Când eşti gata.

Ender făcu duş şi se îmbrăcă . În cele din urmă se obişnuise cu hainele civile, totuşi, parcă nu se simţea în largul său fără uniformă sau costum de luptă. „N-o să mai port niciodată un costum”, se gândi. „Acela era jocul Şcolii de Luptă, şi am terminat cu el.” Auzea greierii cântând în pădure; mult mai aproape, pietrişul scrâşni sub roţile unei maşini care se apropia.

Ce altceva să ia cu el? Citise câteva cărţi din bibliotecă, dar nu erau ale lui şi nu le putea lua. Singurul obiect ce-i aparţinea era pluta, pe care o construise singur, dar ea urma să rămână aici.

Acum lumina se aprinsese în camera lui Graff. Bărbatul îşi schimbase hainele. Revenise la uniformă.

Au luat loc amândoi pe bancheta din spate a maşinii, care merse pe drumuri de ţară, apropiindu-se de o poartă secundară a aeroportului.

— Pe vremuri, rosti Graff, când populaţia era în creştere, aici existau ferme şi păduri. A fost un ţinut al apelor; ploile formau o mulţime de pâraie şi există multe ape subterane. Pământul este adânc, Ender, şi e viu. Noi, oamenii, trăim doar la suprafaţă, ca insectele de pe gunoaiele care se strâng la malul bălţilor.

Băiatul nu spuse nimic.

— Îi antrenăm, aşa cum o facem, pe viitorii comandanţi pentru că aşa trebuie — trebuie să gândească în anumite feluri, să nu se lase distraşi de altele — de aceea îi izolăm. Pe ei, şi pe tine. Vă ţinem izolaţi. Şi dă rezultate. Dar când nu întâlneşti niciodată oameni, când nu cunoşti Pământul în sine, când trăieşti între pereţi de metal care te apără de frigul spaţiului, e foarte uşor să uiţi de ce merită salvat Pământul. De ce lumea oamenilor s-ar putea să merite preţul care-l plăteşti tu.

„Deci de-asta m-aţi adus aici!”, gândi Ender. „Deşi vă grăbeaţi atât de tare, de asta aţi sacrificat trei luni: ca să mă faceţi să iubesc Pământul. Ei bine, aţi reuşit! Toate trucurile au reuşit. Şi Valentine; ea era alt atu al vostru, care să-mi amintească faptul că nu mă duc la şcoală pentru binele meu personal. Ei bine, n-o să uit!”

— Poate că m-am folosit de Valentine, continuă Graff, şi poţi să mă urăşti pentru asta, dar nu uita că a venit doar datorită relaţiei dintre voi; ea este adevărată şi doar ea contează . Între oameni există miliarde de asemenea legături. Iar tu lupţi ca să nu fie distruse.

Ender îşi întoarse chipul spre geam şi urmări elicopterele şi dirijabilele, ridicându-se şi coborând.

Luară un elicopter până la spaţioportul FI de la Stumpy Point . În mod oficial purta numele unui fost Hegemon, însă toată lumea îi spunea Stumpy Point; aşa se numise orăşelul care fusese complet acoperit cu asfalt atunci când începuseră să construiască insulele uriaşe din oţel şi beton ce presărau strâmtoarea Pamlico. Existau încă păsări acvatice, păşind agale prin apa sărată, unde copacii acoperiţi cu muşchi îşi plecau ramurile parcă adăpându-se . Începuse să plouă uşor, şi betonul era negru şi lucios; era greu de spus unde anume se termina asfaltul şi unde începea strâmtoarea.

Graff îl conduse printr-un labirint de uşi. Autoritatea era reprezentată de o sferă micuţă din plastic. Colonelul o introducea în fante, uşile se deschideau, oamenii se ridicau în picioare şi salutau, iar ei treceau mai departe. Băiatul observă că la început toţi îl urmăreau cu privirile pe Graff, însă pe măsură ce pătrundeau mai adânc în spaţioport, oamenii începură să-l privească pe el. Iniţial remarcaseră purtătorul autorităţii, dar apoi, în locurile unde toţi deţineau autoritate, îi interesa necunoscutul.

Abia când Graff îşi fixă centurile pe scaunul de lângă el, Ender înţelese că bărbatul avea să-l însoţească.

— Până unde? întrebă el. Până unde o să vii cu mine?

Graff surâse scurt:

— Până la capăt.

— Te-au făcut directorul Şcolii de Comandă?

— Nu.

Deci îl scoseseră de la Şcoala de Luptă doar pentru a-l însoţi pe el la următoarea destinaţie. „Cât de important sunt?” se întrebă băiatul. Şi aidoma unei şoapte a lui Peter înăuntrul minţii sale, auzi întrebarea: „Cum să mă pot folosi de acest lucru?”

Se înfioră şi încercă să se gândească la altceva. Poate că Peter visa să conducă lumea, dar Ender nu avea asemenea vise. Totuşi, revăzându-şi anii din Şcoala de Luptă, îşi dădu seama că deşi nu căutase niciodată puterea, o deţinuse mereu. Considera însă că era o putere născută din calităţi, nu obţinută prin manipulare. Nu avea nici un motiv să se ruşineze de ea. Niciodată, exceptând poate cazul lui Bean, n-o folosise ca să facă rău cuiva. Iar cu Bean lucrurile sfârşiseră bine . În cele din urmă, îi devenise prieten, luând locul pierdutului Alai, care, la rândul său, o înlocuise pe Valentine. Valentine, care îl ajuta pe Peter în planurile sale. Valentine, care continua să-l iubească pe Ender, indiferent ce se petrecuse. Şi urmând asociaţiile acelea de gânduri, reveni la Pământ, la ceasurile liniştite petrecute în mijlocul lacului limpede, înconjurat de colinele împădurite. „Acesta e Pământul”, îşi spuse. Nu un glob cu diametrul de mii de kilometri, ci o pădure cu un iaz scânteietor, o căsuţă ascunsă printre copaci, sus, pe creasta dealului, o pantă acoperită cu iarbă urcând de pe mal, peşti sărind şi păsări plonjând după insectele care trăiau la graniţa dintre apă şi cer. Pământul era zgomotul permanent al greierilor, vânturilor şi păsărilor. Şi glasul unei fete, care-i vorbea din copilăria sa îndepărtată. Acelaşi glas care, odată, îl apărase de teroare. Acelaşi glas pentru care ar fi făcut orice să-l păstreze în viaţă, pentru care s-ar fi întors la şcoală, pentru care era gata să lase până şi Pământul pentru alţi patru, patruzeci sau patru mii de ani. Chiar dacă ea îl iubea pe Peter mai mult.