Orson Card - Jocul lui Ender

Ţinea ochii strâns închişi şi nu scoase nici un sunet; cu toate acestea, Graff se întinse de pe scaunul său şi-i atinse mâna. Ender se încordă surprins şi după scurt timp colonelul îşi retrase braţul; dar pentru o clipă, băiatul se gândi uluit că, poate, Graff simţea o afecţiune pentru el. Era însă imposibil; nu fusese decât un alt gest bine calculat. Graff crea un comandant dintr-un băieţel. Fără îndoială, în manualul de pedagogie se recomanda un gest de afecţiune din partea profesorului.

Naveta ajunse în numai câteva ore la satelitul LIP. Lansarea Inter-Planetară era locuită de trei mii de oameni, care respirau oxigenul produs de plantele ce le furnizau şi hrana, şi beau apa care trecuse deja de zece mii de ori prin corpurile lor. Se aflau acolo ca să repare şi să întreţină remorcherele ce executau toate operaţiunile grele din Sistemul Solar, precum şi navetele care-şi purtau încărcăturile şi pasagerii pe Pământ sau Lună. Era o lume unde, pentru scurt timp, Ender se simţi în largul său, deoarece podelele se curbau în sus, la fel ca în Şcoala de Luptă.

Remorcherul lor era destul de nou; FI renunţa periodic la navele vechi, înlocuindu-le cu cele mai recente modele. Tocmai descărcase oţel laminat provenit de la o navă-uzină ce consuma asteroizii mai mărunţi din Centură. Laminatele aveau să fie trimise pe Lună, şi se formase deja un convoi de paisprezece şlepuri. Colonelul introduse însă bila din plastic în altă fantă şi şlepurile fură decuplate. Remorcherul urma să facă o cursă rapidă, spre o destinaţie ţinută în secret de Graff, până după ce părăseau LIP.

— Nu-i nici un mister, zise căpitanul remorcherului. Când destinaţia nu se comunică, înseamnă că-i LIS.

Prin analogie cu LIP, Ender bănui că literele însemnau Lansare Inter-Stelară.

— Nu şi acum, răspunse Graff.

— Atunci încotro?

— Comandamentul FI.

— N-am nici o autorizaţie de securitate ca să cunosc destinaţia asta, domnule!

— O cunoaşte nava ta, spuse Graff. Rulează programul acesta şi urmează ruta afişată.

Îi întinse bila din plastic.

— Şi eu ce-o să fac, o să-nchid ochii în timpul călătoriei, ca să nu-mi dau seama unde suntem?

— Ah, nu, bineînţeles că nu! Comandamentul FI se află pe Eros, care se găseşte cam la trei luni de aici, mergând cu viteză maximă. Desigur aceasta va fi viteza utilizată de navă.

— Eros? Crezusem că gândacii l-au ars cu radiaţii până… ah! Când am primit autorizaţia de securitate ca să ştiu toate astea?

— N-ai primit-o. De aceea, la sosirea pe Eros vei căpăta probabil o slujbă permanentă acolo.

Căpitanul pricepu imediat şi nu-i plăcu câtuşi de puţin.

— Sunt un pilot, blestematule, şi n-ai nici un drept să mă legi de-un bolovan!

— Deocamdată ignor limbajul folosit cu un ofiţer superior . Îmi pare rău, dar am primit ordin să rechiziţionez cel mai rapid remorcher militar disponibil. La momentul sosirii mele, nu exista altul. Fruntea sus! Războiul se poate termina peste vreo cincisprezece ani, şi-atunci poziţia Comandamentului FI n-o să mai fie un secret. Apropo, în cazul când eşti unul dintre tipii care preferă manevrele manuale, ar trebui să ştii că Eros a fost întunecat. Albedo-ul lui e doar cu puţin mai strălucitor decât o gaură neagră. N-o să-l vezi.

— Mersi! făcu căpitanul.

Abia după o lună de drum, reuşi să i se adreseze politicos lui Graff.

Calculatorul remorcherului avea o bibliotecă limitată — orientată în principal spre destindere, nu spre educaţie. Aşa încât pe durata călătoriei, după micul dejun şi exerciţiile matinale, Ender şi Graff stăteau de vorbă. Despre Şcoala de Comandă. Despre Pământ. Despre astronomie şi fizică, şi despre orice dorea băiatul să afle.

Şi în primul rând, dorea să afle despre gândaci.

— Nu ştim prea multe, îi spuse Graff. Niciodată n-am avut un prizonier viu. Dacă prindeam unul viu şi neînarmat, murea în clipa când îşi dădea seama că a fost capturat. Chiar şi acel „unul” este nesigur — de fapt, majoritatea gândacilor soldaţi sunt femele, dar cu organe sexuale atrofiate sau rudimentare. Nu putem fi siguri. Ţie ţi-ar fi de cel mai mare folos psihologia lor, însă n-am avut nici o ocazie să-i interogăm.

— Spune-mi ce ştiţi şi poate c-o să aflu ceva util.

Şi Graff îi spuse. Gândacii erau fiinţe care ar fi putut evolua şi pe Pământ, dacă în urmă cu un miliard de ani lucrurile s-ar fi petrecut altfel. La nivel molecular nu existau surprize. Până şi materialul genetic era acelaşi. De aceea nu era de mirare că pentru oameni aduceau cu nişte insecte. Deşi organele lor interne erau mult mai complexe şi specializate decât ale oricărei insecte, şi dezvoltaseră un schelet intern, exoscheletul dispărând aproape în totalitate, structura fizică semăna cu a strămoşilor lor, comparabili cu furnicile pământene.

— Să nu te laşi însă păcălit, spuse Graff. Te ajută în aceeaşi măsură în care ţi-aş spune că strămoşii noştri semănau foarte mult cu veveriţele.

— Dacă altceva n-avem, tot e ceva, zise Ender.

— Veveriţele n-au construit niciodată nave interstelare. De obicei apar unele transformări pe drumul de la culesul alunelor şi seminţelor la exploatarea asteroizilor şi instalarea de baze ştiinţifice permanente pe sateliţii lui Saturn.

Se presupunea că gândacii vedeau cam în acelaşi spectru ca şi oamenii; navele şi bazele planetare erau iluminate artificial, totuşi antenele lor păreau aproape rudimentare. Autopsiile nu oferiseră date asupra existenţei mirosului, gustului sau auzului.

— Bineînţeles, nu putem fi siguri. Dar n-am găsit nici o dovadă că folosesc sunetele pentru comunicaţii. Mai ciudat este că pe navele lor nu exista nici un fel de aparatură de transmisii. Nici radiouri, nici altceva care ar fi putut emite sau recepţiona semnale.

— Navele comunicau între ele. Am văzut filmele; discutau între ele.

— Adevărat . Însă direct, de la minte la minte. Ăsta-i lucrul cel mai important pe care l-am aflat. Comunicaţiile dintre ei, indiferent care le-ar fi natura, sunt instantanee. Viteza luminii nu constituie o barieră. Când Mazer Rackham i-a învins, au tras obloanele. Instantaneu! N-a existat timp pentru nici un semnal. Totul s-a oprit… pur şi simplu.

Ender îşi aminti imaginile cu gândaci lipsiţi de răni vizibile, morţi la posturile lor.

— Atunci s-a înţeles că era posibilă. Mă refer la comunicarea cu viteză superluminică. Asta s-a întâmplat acum şaptezeci de ani şi, o dată ce-am ştiut că se poate, am făcut-o. Nu eu, desigur, nici măcar nu mă născusem…

— Cum e posibilă?

— Nu-ţi pot explica fizica filotică. De fapt, cred că nimeni nu pricepe nici jumătate din ea. Important e că am construit ansiblul. Numele oficial este Comunicatorul Instantaneu prin Paralaxă Filotică, dar cineva a descoperit numele de ansiblu într-o carte veche şi denumirea a prins. Majoritatea oamenilor nici nu ştiu că există un asemenea aparat.

— Deci navele pot comunica între ele chiar dacă se găsesc în capete opuse ale Sistemului Solar, rosti Ender.

— Mai mult: pot comunica între ele din colţuri opuse ale galaxiei. Iar gândacii o fac fără să recurgă la aparate.

— Aşadar au aflat instantaneu că au fost învinşi. Până acum, crezusem că… de fapt toţi spuneau că abia cu douăzeci şi cinci de ani în urmă au aflat că au fost înfrânţi.

— S-a evitat o panică generală. Apropo, îţi spun lucruri pe care n-ar trebui să le ştii dacă vei părăsi vreodată Comandamentul FI înainte de sfârşitul războiului.