Orson Card - Jocul lui Ender

În orice moment putea prelua, pentru scurt timp, comanda personală a unei navete; la început procedă aşa în mod frecvent, însă atunci celelalte trei erau distruse rapid. Treptat, jocurile sporiră în dificultate şi Ender trebui să rămână tot mai mult timp la comanda escadrilei. Când o făcea, câştiga din ce în ce mai des.

După un an petrecut în Şcoala de Comandă, putea juca pe simulator la oricare dintre cele cincisprezece niveluri, de la pilotarea unei navete independente şi până la comanda unei flote . Înţelesese de mult că rolul sălii din Şcoala de Luptă îl avea aici simulatorul. Şi cursurile erau utile, dar adevărata instruire o constituia jocul. Din când în când, veneau câte unii să-l vadă jucând. Nu vorbeau niciodată — rareori i se adresa cineva, cu excepţia cazurilor când trebuiau să-l înveţe ceva anume. Spectatorii tăceau, privindu-i cum rezolvă o simulare dificilă, apoi plecau. „Ce faceţi?” ar fi vrut să-i întrebe. „Mă cântăriţi? Hotărâţi dacă aveţi curaj să-mi încredinţaţi flota? Nu uitaţi că eu nu v-o cer.”

Descoperi că multe din lucrurile învăţate în Şcoala de Luptă se puteau transfera pe simulator . Îl programă să-şi modifice orientarea spaţială la fiecare câteva minute, ca să nu se lase prins într-o rutină „sus-jos”, şi-şi revedea permanent poziţia din punctul de vedere al inamicului . Încerca o senzaţie extraordinară să aibă un asemenea control asupra bătăliei, să-i poată vedea fiecare detaliu.

În acelaşi timp se simţea frustrat din cauza limitărilor existente; navele conduse de calculator nu depăşeau capacităţile acestuia. Nu aveau iniţiative. Nu erau inteligente . Începu să tânjească după şefii săi de plutoane, aşa încât să se poată bizui pe unele escadrile fără să le supravegheze în mod permanent.

La sfârşitul primului an, câştiga toate bătăliile de pe simulator şi juca de parcă maşina ar fi reprezentat o prelungire naturală a trupului său . Într-o zi, mâncând împreună cu Graff, îl întrebă:

— Asta-i tot ce face simulatorul?

— Cum adică?

— Aşa cum joacă acum. De o vreme n-a mai crescut deloc în dificultate.

— Aha!

Colonelul păru nepăsător . Însă el nu se exterioriza niciodată . În ziua următoare, totul se schimbă. Graff plecă şi Ender căpătă un camarad.

Dimineaţă, când băiatul se trezi, în mijlocul podelei stătea un bătrân, cu picioarele încrucişate. Ender îl privi curios, aşteptându-l să vorbească. Necunoscutul tăcea. Ender se sculă, îşi făcu duş şi se îmbrăcă, fără să intre în vorbă cu el.

Învăţase de mult că atunci când se petrecea ceva neobişnuit, ceva ce făcea parte din planul altcuiva, avea să capete mai multe informaţii aşteptând, nu întrebând. Aproape întotdeauna, adulţii îşi pierdeau răbdarea înaintea lui.

Bătrânul nu scosese nici un cuvânt, când Ender se apropie de uşă ca sa iasă din odaie. Uşa nu se deschise. Băiatul se întoarse către necunoscutul aşezat pe duşumea. Părea de vreo şaizeci de ani, de departe omul cel mai vârstnic pe care-l văzuse în Eros. Obrajii îi erau acoperiţi de firişoare albe şi ţepoase, doar cu puţin mai scurte decât părul de aceeaşi culoare. Avea chipul relaxat, iar ochii îi erau înconjuraţi de riduri. Îl fixa pe Ender cu o expresie de indiferenţă.

Băiatul reveni la uşă şi încercă iarăşi s-o deschidă.

— Bun, rosti el renunţând. De ce-i încuiată?

Bătrânul continua să-l privească inexpresiv.

„Deci este un joc”, îşi spuse Ender. „Dacă vor să merg la cursuri, vor deschide uşa. Dacă nu… nu. Nu-mi pasă.”

Nu-i plăceau jocurile cu reguli şi scop final cunoscute doar de adversar. De aceea, avea să-l ignore pe acesta. De asemenea, nu voia să se enerveze. Rezemat de uşă, parcurse un exerciţiu de autorelaxare şi în curând redeveni calm. Necunoscutul îl privea impasibil.

Trecură aşa ore întregi. Ender refuza să vorbească, iar bătrânul părea mut şi fără minte . În câteva rânduri, Ender se întrebă dacă nu era vreun nebun ce evadase dintr-o clinică, şi acum îşi trăia halucinaţiile demente în camera lui. O dată cu scurgerea timpului, cum nimeni nu veni la uşă şi nici nu-l căută, băiatul se convinse că era ceva deliberat, cu scopul de a-l deruta. Nu voia să-i ofere bătrânului satisfacţia victoriei. Pentru a-şi trece timpul, începu să facă exerciţii fizice. Unele erau imposibile fără echipamentul de gimnastică, dar altele, mai cu seamă cele de la cursul de autoapărare, puteau fi executate în orice condiţii.

Execuţiile îl purtau în jurul camerei. Exersă fandările şi loviturile cu piciorul. La un moment dat, trecu pe lângă bătrân, aşa cum mai trecuse şi înainte, dar acum braţul acestuia ţâşni fulgerător şi-i prinse piciorul stâng în mijlocul unui salt . Îl dezechilibră şi băiatul se prăbuşi pe duşumea.

Sări imediat în picioare, furios. Necunoscutul stătea calm, cu picioarele încrucişate, de parcă nici nu s-ar fi clintit. Ender rămase încordat, gata de luptă, totuşi imobilitatea celuilalt îl făcea să nu poată ataca. Ce să facă, să-l lovească? Şi apoi să-i explice lui Graff: „Ştii, el a început primul şi n-am vrut să rămân dator”.

Îşi reluă exerciţiile; bătrânul îl urmărea cu privirea.

În cele din urmă, obosit şi furios pe ziua irosită, prizonier în propria lui cameră, reveni la pat, ca să-şi scoată pupitrul . În clipa când se aplecă deasupra noptierei, simţi o mână izbindu-l între coapse şi o alta prinzându-l de păr . Într-o secundă fu răsturnat. Faţa şi umerii erau apăsaţi în podea de genunchiul bătrânului, în vreme ce spatele îi era dureros arcuit şi picioarele fuseseră ţintuite de un braţ ferm. Nu se putea folosi de mâini şi nici nu-şi putea îndoi spatele ca să aibă sprijin pentru picioare . În mai puţin de două secunde, străinul îl învinsese complet pe Ender Wiggin.

— Bine, icni Ender. Ai învins.

Genunchiul celuilalt apăsă şi mai dureros.

— De când, şuieră un glas, trebuie să-i spui duşmanului când te-a învins?

Ender tăcu.

— Te-am surprins o dată, Ender Wiggin. De ce nu m-ai distrus imediat după aceea? Doar pentru că arătam paşnic? Te-ai întors cu spatele la mine. Stupid! N-ai învăţat nimic! N-ai avut niciodată un profesor.

Băiatul era furios acum, şi nu încercă să se prefacă sau să se stăpânească.

— Am avut prea mulţi profesori; de unde să fi ştiut că o să fii…

— Un duşman, Ender Wiggin, şopti bătrânul. Eu sunt duşmanul tău, cel dintâi duşman mai inteligent decât tine. Nu există alt profesor decât duşmanul. Nimeni altul decât duşmanul nu-ţi va spune ce va face el. Nimeni altul decât duşmanul nu te va învăţa cum să distrugi şi să cucereşti. Doar el îţi arată unde eşti slab. Doar el îţi spune unde sunt punctele sale puternice. Şi singurele reguli ale jocului sunt atacul şi apărarea. De-acum încolo sunt duşmanul tău. De-acum încolo sunt profesorul tău.

Apoi îi eliberă picioarele. Deoarece îl apăsa capul de podea, băiatul nu se putu echilibra în braţe şi genunchii lui loviră duşumeaua cu o bufnitură puternică şi o durere pătrunzătoare. După aceea, bătrânul se retrase şi-l lăsă să se ridice.

Încet, băiatul îşi adună picioarele sub el, gemând uşor de durere. Pentru o clipă, rămase în patru labe, ca să-şi revină. Apoi braţul său drept ţâşni, căutându-şi duşmanul. Bătrânul se retrase iute şi mâna lui Ender apucă doar aerul, iar piciorul profesorului lovi spre bărbia băiatului.