Orson Card - Jocul lui Ender

Ender nu mai era acolo. Stătea întins pe spate, după ce se rostogolise pe podea şi, în clipa când necunoscutul era dezechilibrat după lovitură, amândouă tălpile băiatului îi izbiră piciorul de sprijin. Bătrânul căzu… totuşi îndeajuns de aproape ca să-l atace pe Ender. Acesta nu găsea un braţ sau picior care să rămână locului atât cât să poată fi apucat, iar între timp loviturile îi învineţeau spatele şi braţele. Băiatul era mai mic… nu putea depăşi membrele în permanentă mişcare ale bătrânului . În cele din urmă, izbuti să se desprindă şi se târî spre uşă.

Bătrânul şedea iarăşi cu picioarele încrucişate, dar acum apatia dispăruse. Surâdea.

— Ceva mai bine de data asta. Dar lent. Cu o flotă va trebui să fii mai bun decât eşti cu trupul tău, altfel nimeni n-o să fie în siguranţă cu tine la comandă. Ai învăţat lecţia?

Ender încuviinţă încet din cap . Îl durea tot trupul.

— Bun, continuă străinul. Restul, cu simulatorul. De acum, eu îţi voi programa bătăliile, nu calculatorul; eu voi pregăti strategia inamicului, iar tu vei învăţa să fii iute şi să descoperi cu ce vicleşuguri te încearcă duşmanul. Să nu uiţi, băiete! De-acum, duşmanul e mai inteligent decât tine. De-acum, duşmanul e mai puternic decât tine. De-acum, să fii gata să pierzi mereu.

Chipul lui redeveni grav.

— Vei fi gata să pierzi, Ender, dar vei câştiga. Vei învăţa să înfrângi duşmanul. El te va învăţa cum s-o faci.

Se ridică în picioare.

— În această şcoală a existat dintotdeauna obiceiul ca un nou venit să fie ales de un elev mai mare. Cei doi devin camarazi, şi cel mai mare îl învaţă pe celălalt tot ce ştie. Ei luptă permanent, se întrec permanent, sunt împreună permanent. Eu te-am ales pe tine.

— Eşti prea bătrân ca să fii un elev, rosti Ender când necunoscutul porni spre uşă.

— Nimeni nu-i prea bătrân ca să înveţe de la duşmani. Eu am învăţat de la gândaci. Tu vei învăţa de la mine.

În clipa când necunoscutul puse palma pe plăcuţa identificatoare de deschidere, Ender sări prin aer şi-l lovi cu ambele călcâie în mijlocul spatelui. Lovi atât de puternic, încât ricoşă în picioare, iar bătrânul scoase un strigăt şi se prăbuşi.

Se sculă apoi încet, ţinându-se de clanţă, cu faţa strâmbată de durere. Părea scos din luptă, dar Ender nu se încrezu în el. Cu toate acestea, fu luat prin surprindere de viteza atacului. După câteva secunde, zăcea pe duşumea lângă peretele opus, sângerând din nas şi din buză, acolo unde se izbise de pat. Reuşi să se întoarcă într-atât încât să-l vadă pe bătrân în pragul uşii, crispându-se de durere şi ţinându-se de spate. Îi zâmbea.

Ender surâse.

— Ai un nume, profesore? întrebă el.

— Mă numesc Mazer Rackham, răspunse străinul. Apoi dispăru.

Din clipa aceea, Ender era fie cu Mazer Rackham, fie singur. Mazer vorbea rareori, însă era alături de el la masă, la cursuri, la simulator, în camera lui, noaptea. Uneori pleca, dar când nu se afla acolo, uşa era încuiată şi nimeni nu intra până nu se întorcea. O săptămână întreagă, Ender îl numi Temnicerul Rackham. Mazer răspundea imediat, ca şi cum ar fi fost chiar numele lui şi nu părea deloc iritat . În scurt timp, băiatul renunţă la poreclă.

Existau şi compensaţii. Mazer îi arătă filmele bătăliilor din Prima Invazie şi înfrângerile dezastruoase ale FI în a Doua Invazie. Nu mai erau montaje din imagini cenzurate, ci filme întregi. Deoarece bătăliile importante fuseseră înregistrate de mai multe camere, studiară tacticile şi strategiile gândacilor din diferite unghiuri. Pentru prima dată în viaţa lui Ender, un profesor îi atrăgea atenţia asupra unor detalii pe care băiatul nu le sesizase singur. Pentru prima dată, găsise o minte pe care putea s-o admire.

— De ce nu eşti mort? întrebă Ender. Bătălia ta a fost acum şaptezeci de ani, dar tu n-ai nici măcar şaizeci.

— Miracolele relativităţii, răspunse Mazer. După bătălie, m-au ţinut aici douăzeci de ani, deşi i-am implorat să mă lase să comand una din navele lansate împotriva coloniilor şi capitalei gândacilor. Apoi au… reuşit să înţeleagă câte ceva despre cum se comportă soldaţii în tensiunea luptei.

— Ce anume?

— N-ai învăţat suficientă psihologie ca să pricepi… Şi-au dat seama că, deşi nu voi mai putea comanda flota — aveam să mor înainte ca navele să ajungă la destinaţie, rămâneam singurul capabil să mă descurc cu gândacii. Şi-au dat seama că izbutisem să-i înving nu prin noroc, ci folosindu-mă de inteligenţă. Aveau nevoie de mine aici, ca să… . îl învăţ pe viitorul comandant al flotei.

— Deci te-au suit într-o navă, au accelerat până la o viteză relativistă…

— Iar după aceea am revenit acasă. O călătorie extrem de plictisitoare. Cincizeci de ani în spaţiu. Pentru mine nu s-au scurs decât opt ani, dar mi s-au părut cinci sute. Totul pentru ca să-l pot învăţa pe viitorul comandant tot ce ştia.

— Eu voi fi comandantul acela?

— Să zicem că în prezent ai cele mai mari şanse.

— Mai sunt pregătiţi şi alţii?

— Nu.

— Atunci reprezint unica alegere, nu?

Mazer ridică din umeri.

— Cu excepţia ta… Eşti viu, nu? De ce nu comanzi tu flota?

Bătrânul clătină din cap.

— De ce? I-ai învins pe gândaci…

— Există destule motive pentru care nu pot fi comandant.

— Arată-mi cum i-ai bătut.

Faţa lui Mazer deveni impenetrabilă.

— Mi-ai arătat toate bătăliile de cel puţin şapte ori. Cred că acum ştiu cum să le dejoc tacticile de atunci, însă nu mi-ai arătat niciodată cum i-ai bătut de fapt.

— Filmul acela e un secret foarte bine păstrat, Ender.

— Ştiu. Parţial l-am refăcut mental. Tu, cu minuscula ta forţă de rezervă, şi flota lor, navele acelea uriaşe lansând roiuri de navete de luptă. Te-ai năpustit spre o navă, ai tras în ea şi a urmat o explozie. În momentul acela se opresc toate cadrele . În continuare, doar imagini cu soldaţii găsind gândaci morţi.

Mazer surâse.

— S-a zis şi cu secretele bine păzite. Haide să-ţi arăt!

Erau singuri în sala video şi Ender încuie uşa pe dinăuntru.

— Bun, să-l vedem.

Filmul era exact cum spusese băiatul. Plonjonul sinucigaş al lui Mazer în inima formaţiunii duşmane, explozia, apoi…

Nimic. Naveta lui Mazer înaintase mai departe, ocolise unda de şoc şi se strecurase printre celelalte nave inamice. Acestea nu trăseseră asupra lui. Nu-şi modificaseră traiectoriile. Două se ciocniseră între ele şi explodaseră — un accident stupid ce putea fi evitat cu uşurinţă. Nu schiţaseră nici măcar o încercare de-a evita coliziunea.

Mazer derula caseta puţin mai departe.

— Am aşteptat trei ore, spuse el. Nimănui nu-i venea să creadă.

Apoi navetele FI se apropiară de navele gândacilor. Soldaţii începură operaţiunile de abordare şi tăiere a blindajelor. Imaginile îi arătau pe agresori morţi la posturile lor.

— După cum vezi, zise Mazer, a fost exact cum ai presupus.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimeni nu ştie. Eu am o ipoteză personală. Sunt însă mulţi savanţi care-mi zic că n-am „calificarea” necesară ca să-mi expun părerile.

— Tu eşti cel care a câştigat bătălia.

— Şi eu crezusem că asta conferă o anume „calificare”, dar după cum vezi… Xenobiologii şi xenopsihologii nu pot accepta ideea că un pilot stelar i-a întrecut prin simplă intuiţie. Bănuiesc că toţi mă urăsc, deoarece după ce au vizionat filmele astea, au trebuit să rămână definitiv aici, pe Eros. Din motive de securitate… N-au fost încântaţi.