Orson Card - Jocul lui Ender

Ender îşi aminti bătălia în care înfruntase două armate reunite. „Şi eu crezusem că trişau… Când va începe adevăratul război, aşa va fi tot mereu. Iar acolo n-o să existe o poartă prin care să pot scăpa.”

— Noi avem numai două atuuri, Ender. Nu trebuie să ochim cu prea multă atenţie. Armamentul are o rază mare de acţiune.

— Deci nu mai folosim proiectilele nucleare din Prima şi a Doua Invazie?

— Doctoraşul e mult mai puternic. La urma urmei, armele nucleare erau cândva atât de slabe, încât puteau fi utilizate pe Pământ. Doctoraşul nu poate fi folosit pe o planetă . Îmi pare rău că n-am avut în a Doua Invazie.

— Cum funcţionează?

— Nu ştiu, cel puţin nu atât de bine încât să pot construi unul . În punctul de intersecţie a două raze, creează un câmp în care moleculele nu mai pot rămâne legate laolaltă. Electronii nu mai sunt comuni. Cam câtă fizică cunoşti la nivelul ăsta?

— N-am fost la majoritatea cursurilor de astrofizica, totuşi ştiu îndeajuns ca să înţeleg.

— Câmpul se propagă sub formă de sferă; intensitatea scade cu distanţa. Însă atunci când găseşte o aglomerare moleculară, se autoîntreţine. Cu cât aglomerarea respectivă e mai mare, cu atât noul câmp este mai puternic.

— Deci de fiecare dată când câmpul loveşte o navă, produce o sferă nouă…

— Şi dacă navele lor sunt prea apropiate, iniţiază o reacţie în lanţ care le distruge pe toate. Când câmpul dispare, moleculele revin laolaltă şi în locul unei nave ai un maldăr de elemente cu multe molecule de fier. Fără radioactivitate, fără sfărâmături. Doar un bolovan . În prima bătălie s-ar putea să-i prindem apropiaţi, însă învaţă rapid. Se vor distanţa.

— Deci Doctoraşul nu-i un proiectil… nu pot trage din adăpost.

— Exact . În momentul de faţă, proiectilele nu mai sunt bune de nimic. Am învăţat multe de la gândaci în Prima Invazie, dar au învăţat şi ei de la noi… de pildă, să construiască Scutul.

— Doctoraşul trece prin Scut?

— Ca şi când n-ar exista. Nu poţi vedea prin Scut, ca să ţinteşti şi să intersectezi razele, dar deoarece generatorul Scutului este întotdeauna exact în centrul lui, nu-i greu de manevrat.

— Eu de ce n-am fost învăţat să lupt cu aşa ceva?

— Ai fost. Tot timpul. Numai că am lăsat calculatorul s-o facă în locul tău. Misiunea ta este să ajungi într-o poziţie superioară tactic şi să alegi o ţintă. Calculatoarele de bord sunt mult mai pricepute decât tine în ochirea cu Doctoraşul.

— De ce i se spune aşa?

— Când a fost inventat, l-au numit Dispozitiv de Disipare Moleculară. Dispozitivul D.M.

Ender tot nu pricepea.

— D.M. Iniţialele mai înseamnă şi Doctor în Medicină. Dispozitivul D.M., deci „Doctoraşul”. E o glumă.

Băiatul nu înţelese ce era amuzant.

Simulatorul fusese schimbat. Ender putea controla în continuare perspectiva şi detaliile, însă nu mai existau comenzi individuale. Fuseseră înlocuite cu un nou panou de control şi două căşti audio cu laringofon.

Tehnicianul care îl aştepta arătă băiatului modul de fixare a căştilor.

— Cum dirijez navele? întrebă Ender.

Mazer îi explică. Se terminase cu navele.

— Ai ajuns la următoarea etapă de instruire. Deţii experienţă la toate nivelurile strategice, dar acum e momentul să te concentrezi asupra comenzii unei flote întregi. Aşa cum ai lucrat cu şefii de pluton în Şcoala de Luptă, acum vei lucra cu şefii de escadrilă. Vei avea trei duzini de asemenea şefi pe care să-i antrenezi. Trebuie să-i înveţi tactici inteligente; trebuie să le afli punctele tari şi pe cele slabe; trebuie să-i trasformi într-un tot.

— Când vor sosi?

— Sunt deja în faţa propriilor simulatoare. Poţi vorbi cu ei prin intermediul căştilor şi al microfonului. Tastele de pe panoul de control îţi permit să vezi din perspectiva oricăruia dintre ei . În felul acesta se reproduc mai exact condiţiile unei bătălii adevărate unde vei şti doar ceea ce văd navele din subordine.

— Cum pot lucra cu nişte şefi de escadrile pe care nu-i văd niciodată?

— De ce trebuie să-i vezi?

— Ca să ştiu cine sunt, cum gândesc…

— Vei afla cine sunt şi cum gândesc din felul cum lucrează cu simulatorul. Chiar aşa însă, cred că n-o să ai probleme. Ei te ascultă chiar acum. Pune-ţi căştile ca să-i poţi auzi.

Ender îşi puse căştile.

— Salaam, se auzi o şoaptă.

— Alai, rosti Ender.

— Şi eu, piticul.

— Bean!

Şi Petra şi Dink; Tom Nebunu', Shen, Supă Fierbinte, Molo Musca, cei mai buni elevi cu care sau împotriva cărora luptase, toţi cei în care avusese încredere în Şcoala de Luptă.

— Nu ştiam că eraţi aici, zise el. Nu ştiam că veniţi.

— De trei luni ne omoară cu simulatorul, spuse Dink.

— O să vezi că sunt de departe cel mai bun tactician, chicoti Petra. Dink încearcă, dar are minte de copil.

Astfel începură să lucreze împreună, fiecare şef de escadrilă comandând piloţii individuali, iar Ender comandându-i pe şefii de escadrilă. Învăţară multe pe măsură ce simulatorul îi obliga să încerce situaţii diferite. Uneori, le punea la dispoziţie o flotă alcătuită din trei-patru escadrile. Alteori, simulatorul le dădea o singură navă stelară cu cele douăsprezece navete de luptă ale ei şi băiatul numea trei şefi de escadrilă, cu câte patru navete fiecare.

Era plăcut; o joacă. Inamicul dirijat de calculator nu era prea grozav şi învingeau întotdeauna, în ciuda greşelilor lor, şi în ciuda unor dificultăţi de comunicare . Însă în cele trei săptămâni de antrenament împreună, Ender ajunse să-i cunoască foarte bine. Dink îndeplinea cu precizie instrucţiunile, dar nu strălucea prin originalitate; Bean, prea puţin eficient în a comanda o escadrilă, acţiona ca un bisturiu cu numai două-trei navete, contracarând prompt orice încercare a calculatorului; Alai era un strateg aproape la fel de bun ca Ender şi avea încredere să-i dea pe mână jumătate din flotă, însoţită doar de un plan general.

Cu cât îi cunoştea mai bine, cu atât Ender îi putea desfăşura mai rapid şi-i putea folosi optim. Simulatorul afişa situaţia pe ecran şi atunci Ender afla pentru prima dată componenţa flotei lui şi dispunerea inamicului . În numai câteva minute, îi chema pe şefii de escadrilă de care avea nevoie, le repartiza nave sau grupuri de nave şi le comunica misiunile. Apoi, în decursul bătăliei, trecea pe rând prin unghiurile lor de vedere, făcea sugestii şi, ocazional, dădea comenzi atunci când era nevoie. Deoarece ceilalţi nu vedeau decât propriul sector de acţiune, uneori ordinele lui păreau lipsite de sens; însă şi ei învăţară să se încreadă în Ender. Dacă le spunea să se retragă, se retrăgeau, ştiind fie că erau într-o poziţie expusă, fie că manevra lor putea atrage inamicul într-o poziţie vulnerabilă. Mai ştiau de asemenea că Ender îi lăsa să procedeze aşa cum credeau de cuviinţă atunci când nu le dădea ordine. Dacă stilul lor de luptă n-ar fi fost potrivit situaţiei în care se aflau, nu ar fi fost aleşi pentru misiunea respectivă.

Încrederea era completă şi reciprocă, acţiunile flotei rapide şi exacte. După trei săptămâni, Mazer îi arătă o reluare a celei mai recente bătălii a lor, făcută din punctul de vedere al inamicului.

— Asta a văzut adversarul când l-ai atacat. Ce anume îţi sugerează? De pildă, rapiditatea răspunsului?