Orson Card - Jocul lui Ender

Şi într-adevăr se părea că-i scădeau. Nu existase bătălie în care să nu piardă măcar două-trei navete . În câteva rânduri, inamicul reuşi să-l facă să-şi dezvăluie mai multe slăbiciuni decât era admisibil; în alte ocazii, izbutise să-l atragă în bătălii de uzură, din care ieşise victorios cu destul noroc.

După joc, Mazer îl analiza dispreţuitor. „Ia uită-te aici!” îi spunea. „Nu trebuia să faci aşa!” Iar Ender revenea la antrenamentele cu şefii de escadrile, străduindu-se să le ridice moralul dar câteodată lăsând să se simtă dezamăgirea pentru slăbiciunile lor, pentru faptul că dăduseră greş.

— Mai şi greşim uneori, îi şopti Petra odată. Fusese un ţipăt de ajutor.

— Şi alteori nu, replicase Ender. De la el n-avea să capete ajutor. El era dascălul; prietenii trebuia să şi-i caute în altă parte.

Apoi urmă o bătălie care fu cât pe aici să se încheie printr-un dezastru. Petra îşi conduse escadrila prea departe; era expusă şi o descoperi într-un moment când Ender urmărea alt sector . În numai câteva clipe, rămase doar cu două navete. Atunci o găsi Ender şi-i ordonă să se deplaseze într-o anumită direcţie; fata nu răspunse. Nu făcu nici o mişcare . Încă o clipă şi celelalte navete urmau să fie pierdute.

Ender pricepu numaidecât că o solicitase prea mult; datorită calităţilor ei excepţionale, apelase la ea deseori în situaţii dificile. Deocamdată însă n-avea timp să se simtă vinovat, sau s-o compătimească pe fată . Îi ceru lui Tom Nebunu' să preia comanda celor două navete, apoi continuă, încercând să salveze bătălia; Petra ocupase o poziţie-cheie şi acum toată strategia lui se năruia. Dacă inamicul n-ar fi fost prea grăbit în a-şi exploata avantajul, Ender ar fi pierdut.

Dar Shen reuşi să prindă un grup de nave duşmane într-o formaţiune prea strânsă şi le distruse cu o singură reacţie în lanţ. Tom Nebunu' îşi conduse navetele prin breşa ivită şi provocă panică printre adversari. Cu toate că navetele lui şi cele ale lui Shen au fost distruse, Molo Musca izbuti să aducă victoria.

La sfârşitul bătăliei, Ender o putut auzi pe Petra strigând şi încercând s-ajungă la un microfon:

— Spuneţi-i că-mi pare rău… eram atât de obosită… nu m-am putut concentra… de-asta… spuneţi-i lui Ender să mă ierte!

Lipsi la următoarele antrenamente, iar când reveni nu mai era la fel de rapidă ca înainte, şi nici la fel de cutezătoare. Pierduse multe din calităţile ce făceau din ea un lider capabil. Ender n-o mai putea folosi decât în misiuni de rutină, sub supraveghere. Fata nu era lipsită de inteligenţă. Ştia ce se întâmplase . În acelaşi timp, ştia că Ender n-avea de ales şi i-o spuse.

Realitatea era că ea cedase, deşi nu avea psihicul mai labil decât alt şef de escadrilă. Fusese un avertisment: nu-i putea solicita dincolo de anumite limite. Acum, în loc să-i folosească ori de câte ori avea nevoie de aptitudinile lor, trebuia să-şi amintească la câte lupte participaseră. Era nevoit să-i cruţe, ceea ce însemna că uneori intra în bătălie cu comandanţi pe care se bizuia ceva mai puţin. Slăbind presiunea asupra lor, o sporea asupra lui . În toiul unei nopţi, se trezi fulgerat de o durere intensă. Perna îi era umedă, iar în gură simţea gustul sângelui. Degetele îi pulsau. Văzu că în timpul somnului îşi muşcase adânc mâna. Sângele continua să curgă.

— Mazer! strigă el. Rackham se trezi şi chemă imediat un medic. Pe când acesta îl pansa, Mazer spuse:

— Să ştii că automutilarea n-o să te scape de aici.

— Dormeam, răspunse Ender. N-am făcut-o ca să părăsesc Şcoala de Comandă.

— Bun.

— Ceilalţi… Cei care n-au reuşit…

— Ce vrei să spui?

— Înaintea mea… Ceilalţi elevi ai tăi, care n-au mai terminat… Ce s-a întâmplat cu ei?

— N-au reuşit. Asta-i tot! Nu-i pedepsim pe cei care nu izbutesc. Pur şi simplu… nu mai continuă.

— Ca Bonzo.

— Cine-i Bonzo?

— A plecat acasă.

— Nu, nu ca Bonzo.

— Atunci, cum? Ce s-a întâmplat cu ei? Când am dat greş?

— De ce e important?

Băiatul nu răspunse.

— Nici unul dintre ei n-a dat greş în acest moment al instruirii, Ender. Tu ai făcut o eroare cu Petra. O să-şi revină . Însă Petra e Petra, iar tu eşti tu.

— O parte din mine este ea. E ceea ce mi-a dat ea.

— Tu n-o să dai greş. Nu aşa devreme. Ai avut câteva bătălii grele, dar ai câştigat întotdeauna. Nu-ţi cunoşti încă limitele, dar dacă ţi le-ai atins deja eşti mult mai slab decât am crezut.

— Ei mor?

— Cine?

— Cei care nu reuşesc.

— Nu, nu mor. Dumnezeule, băiete, sunt doar jocuri!

— Cred că Bonzo a murit. L-am visat noaptea trecută. Mi-am amintit cum arăta după ce l-am lovit cu capul. Probabil că i-am spart nasul şi un os i-a perforat creierul. Din ochi îi curgea sânge. Cred ca-n clipa aceea era mort.

— A fost doar un vis.

— Mazer, nu vreau să tot visez asemenea lucuri. Mi-e frică să mai dorm. Mă gândesc întruna la întâmplările pe care nu vreau să mi le reamintesc. Prin faţa ochilor mi se derulează toată viaţa, de parcă aş fi un aparat de înregistrare şi cineva doreşte să vizioneze episoadele cele mai teribile.

— Nu-ţi putem da tranchilizante, dacă asta speri . Îmi pare rău că ai coşmaruri. Vrei să lăsăm lumina aprinsă noaptea?

— Nu râde de mine! Mi-e teamă că înnebunesc.

Doctorul terminase bandajul şi Mazer îi făcu semn să plece.

— Ăsta-i motivul adevărat al fricii tale? întrebă el.

Băiatul se gândi, însă nu era sigur.

— În visele mele, îi răspunse, niciodată nu sunt sigur dacă eu sunt cu adevărat eu.

— Visele stranii reprezintă un fel de supapă de siguranţă, Ender. Pentru prima dată în viaţă, ai fost supus unor presiuni. Corpul tău caută modalităţi de compensare, asta-i tot. Eşti băiat mare acum. E timpul să nu-ţi mai fie teamă că vine noaptea.

— Bine, încuviinţă Ender. Hotărî că n-avea să-i mai spună niciodată lui Mazer despre visele sale.

Zilele trecură cu bătălii permanente şi Ender intră pe făgaşul autodistrugerii. Începuse să-l doară stomacul . Îl trecură pe o dietă de cruţare, dar în curând nu mai avea deloc poftă de mâncare.

— Mănâncă! îi spunea Mazer şi, mecanic, Ender îl asculta. Dar dacă nimeni nu-i spunea să se hrănească, nu mânca nimic.

Încă doi şefi de escadrile cedară aidoma Petrei; presiunea spori asupra celorlalţi. Acum inamicii erau de trei-patru ori mai numeroşi în fiecare bătălie; de asemenea, se retrăgeau imediat ce situaţia se complica, regrupându-se pentru a prelungi cât mai mult bătălia. Uneori dura ore întregi până ce distrugeau şi ultima navă duşmană. Ender începu să-i schimbe pe şefii de escadrile în decursul aceleiaşi bătălii, aducând alţii odihniţi în locul celor care reacţionau cu întârziere.

— Ştii, spuse Bean o dată, când preluă de la Supă Fierbinte comanda ultimelor patru navete, jocul ăsta nu mai e aşa distractiv ca la început.

Apoi într-o zi, la antrenamente, pe când Ender îşi instruia băieţii, odaia se întunecă şi el se trezi pe podea cu chipul însângerat. Se lovise cu capul de panoul de comenzi.

Îl puseră atunci în pat şi trei zile fu foarte bolnav . Îşi amintea că în visele sale văzuse chipuri, dar nu erau reale şi ştiu asta chiar în clipa când le zări. Uneori i se părea că o vede pe Valentine, iar alteori pe Peter; uneori pe prietenii lui din Şcoala de Luptă şi alteori pe gândaci, vivisecţionându-l. Cel mai real i se păru când colonelul Graff se aplecă deasupra lui şi-i vorbi blând, ca un tată grijuliu. Dar apoi se deşteptă şi-l văzu doar pe duşmanul său, Mazer Rackham.