Orson Card - Jocul lui Ender

„Nu”, îşi spuse, „nu-i adevărat! Au nevoie de mine şi dacă dau greş, s-ar putea să nu am unde mă întoarce.”

N-o credea însă. Mintea sa conştientă ştia că era adevărat, dar în alte locuri, mai tainice, se îndoia că aveau nevoie de el. Insistenţa lui Mazer nu era decât un alt vicleşug. „Tot o metodă de-a mă împinge să fac ceea ce doresc ei”. O metodă de a-l împiedica să se odihnească. De a nu face nimic timp îndelungat.

Apoi apărură inamicii şi oboseala lui Ender se transformă în disperare.

Adversarii erau de o mie de ori mai numeroşi decât forţele sale; simulatorul era practic acoperit de luminiţele verzi care-i reprezentau. Erau grupaţi într-o duzină de formaţiuni diferite, schimbându-şi poziţiile, modificându-şi structura, deplasându-se în traiectorii aparent aleatoare prin câmpul simulatorului. Nu putea găsi un drum printre ele; un spaţiu ce păruse deschis se închidea brusc şi apărea un altul, iar o formaţiune aparent penetrabilă se transforma brusc, devenind ameninţătoare. Planeta se afla tocmai la celălalt capăt al câmpului. Ender bănui că şi dincolo de ea, în afara limitelor simulatorului, existau la fel de multe nave duşmane.

În privinţa propriei sale flote, erau numai douăzeci de nave interstelare, fiecare cu câte patru navete. Cunoştea tipul acela de nave — erau vechi şi greoaie, iar puterea Doctoraşului nu atingea decât jumătate din cea a navelor noi. Optzeci de navete împotriva a cel puţin cinci mii, poate chiar zece mii de adversari.

Îi auzi pe şefii de escadrile trăgându-şi răsuflarea; de asemenea auzi o înjurătură scăpată printre dinţi de observatorii din spatele lui. Era plăcut să ştie că unul dintre adulţi remarcase că examenul nu era cinstit. Desigur, faptul avea puţină importanţă. Cinstea nu făcea parte din joc, asta era clar. Nu încercau să-i lase nici cea mai măruntă posibilitate de succes. „Prin câte am trecut şi de fapt nu intenţionau deloc să-mi permită să absolv.”

Îl văzu cu ochii minţii pe Bonzo şi gaşca lui, înfruntându-l şi ameninţându-l; izbutise să-l determine pe Bonzo să se lupte singur, dar acum n-o mai putea face. Şi nici nu putea surprinde inamicul cu aptitudinile personale aşa cum făcuse cu băieţii cei mari în sala de luptă. Mazer îl cunoştea ca pe propriul său buzunar.

Bărbaţii dinapoia lui începură să tuşească şi să se foiască nervoşi. Îşi dădeau seama că Ender nu ştia ce să facă.

„Nici nu-mi pasă”, se gândi băiatul. „Vă puteţi păstra jocul. Dacă nu-mi daţi nici măcar o şansă, de ce să mai joc?”

Precum ultimul său joc din Şcoala de Luptă, când îi opuseseră două armate.

Şi tocmai când îşi aduse aminte de jocul acela, probabil că Bean şi-l aminti şi el, deoarece glasul îi răsună în căşti:

— Nu uita, poarta inamică e jos!

Molo, Supă, Vlad, Basculă şi Tom Nebunu' izbucniră în râs. Şi ei îşi aduseseră aminte.

Ender râse şi el. Era într-adevăr amuzant. Oamenii mari priveau totul cu gravitate iar copiii jucau, jucau întruna, crezându-i şi ei, până când, deodată, adulţii întindeau prea mult coarda, împingeau lucrurile prea departe şi copiii puteau vedea dincolo de joc. „Las-o baltă, Mazer! Nu-mi pasă dacă-ţi trec examenul. Nu-mi pasă dacă-ţi respect regulile. Dacă tu poţi trişa, pot şi eu. N-o să te las să mă baţi în mod necinstit — te voi bate eu în mod necinstit!”

În ultima bătălie din Şcoala de Luptă, câştigase deoareca ignorase adversarul şi-şi ignorase propriile pierderi; atacase direct poarta inamică.

Iar poarta inamică era jos.

„Dacă încalc şi regula asta, n-o să mă mai lase niciodată să ajung comandant. Ar fi prea periculos. Nu va mai trebui niciodată să joc un joc. Si asta înseamnă victorie!”

Începu să şoptească iute în laringofon. Şefii de escadrile îşi luară părţile lor din flotă şi formară un cilindru gros, ca un proiectil aţintit spre cea mai apropiată formaţiune inamică. Aceasta nu-l respinse ci, dimpotrivă, se deschise în faţa lui, aşa încât să poată fi perfect încercuit înainte de a-l distruge. „Cel puţin, Mazer ia în consideraţie faptul că, de-acum, au ajuns să mă respecte”, gândi Ender. „Iar asta îmi oferă timp.”

Se deplasă în jos, spre nord, spre est şi iarăşi în jos, aparent fără nici un plan, dar apropiindu-se pe nesimţite de planeta inamică. După o vreme, navele duşmane începură să se strângă tot mai mult în jurul său. Atunci brusc, formaţiunea lui Ender explodă. Flota lui se destrămă într-un haos. Cele optzeci de navete păreau lipsite de un plan anume, trăgând la întâmplare în adversar, strecurându-se pe traiectorii individuale lipsite de speranţă printre navele gândacilor.

Însă după câteva minute de bătălie, Ender şopti din nou în laringofon şi o duzină din navetele rămase întregi se regrupară într-o formaţie. Traversaseră unul din barajele cele mai formidabile ale inamicilor; îl străbătuseră cu pierderi teribile, dar parcurseseră mai mult de jumătate din distanţa până la planetă.

„Acum o să-şi dea seama”, se gândi Ender. „În mod clar, Mazer îşi dă seama ce vreau să fac.”

„Sau poate că nu-i vine să creadă c-o s-o fac. Cu-atât mai bine pentru mine!”

Micuţa flotă a lui Ender ţâşnea într-o parte şi-n alta, trimiţând două-trei navete parcă gata de atac, apoi retrăgându-le. Gândacii se apropiau, adunând nave şi formaţii risipite până atunci, strângându-le pentru atacul final . În cea mai mare parte erau concentraţi înapoia lui Ender, astfel încât să nu poată fugi înapoi în spaţiu, tăindu-i orice retragere. „Excelent”, gândi băiatul. „Mai aproape! Veniţi mai aproape!”

Apoi şopti o comandă şi flota căzu ca o piatră către suprafaţa planetei. Erau nave interstelare şi navete, neechipate pentru a rezista frecării cu atmosfera. Dar Ender nu intenţiona ca ele să ajungă aşa departe. Chiar în clipa când începură picajul, îşi concentrară Doctoraşii asupra unui singur lucru. Asupra planetei.

Una, două, patru, şapte navete fură distruse. Acum totul se bizuia pe şansa ca una dintre ele să supravieţuiască până să poată declanşa Doctoraşul. O dată ce se putea focaliza pe suprafaţa planetei, n-avea să mai dureze mult. „O clipă cu Doctoraşul, asta-i tot ce doresc”. După aceea Ender se gândi că poate calculatorul nu era nici măcar programat să arate ce s-ar întâmpla cu o planetă atacată de Doctoraş. „ Ce-o să fac atunci, o să strig: Pac! eşti mort?”

Îşi luă mâinile de pe comenzi şi se lăsă pe spate, privind. Perspectiva era mult apropiată de planeta inamică, cu naveta năpustindu-se în puţul gravitaţional. „În mod sigur a intrat în raza de acţiune”, îşi spuse băiatul. „E acolo, şi calculatorul nu-i programat să arate ce se poate întâmpla.”

Dar apoi, suprafaţa planetei care acum acoperea jumătate din ecranul simulatorului începu să fiarbă; urmă o erupţie, azvârlind bucăţi de materie spre navete. Ender încercă să-şi imagineze ce se petrecea în interiorul planetei. Câmpul crescând şi dilatându-se mereu; moleculele care se rupeau, şi atomii care nu mai aveau unde se duce.

În trei secunde, întreaga planetă explodă, deveni o sferă de pulbere strălucitoare, azvârlită spre exterior. Navetele lui Ender pieriră printre primele, perspectiva lor dispăru brusc, iar acum simulatorul arăta numai stelele ce aşteptau dincolo de marginile bătăliei. Era atât de aproape pe cât dorise Ender să fie. Sfera planetei explodate se dilată mai repede decât puteau fugi navele duşmane. Şi purta acum cu ea Doctoraşul, care crescuse, câmpul spulberând totul în cale, transformând navele în puncte luminoase şi gonind mai departe.