Orson Card - Jocul lui Ender

— Suntem copii, spuse Petra. Probabil c-o să ne oblige să mergem la şcoală. E o lege. Trebuie să faci şcoală până la şaptesprezece ani.

Cu toţii începură să râdă, când auziră asta. Râseră până ce lacrimile le şiroiră pe obraji.

Lacul era nemişcat; briza nu adia. Cei doi bărbaţi stăteau în scaunele instalate pe pontonul plutitor. De unul dintre piloni era acostată o plută mică din lemn; Graff agăţase parâma plutei cu piciorul, şi o trăgea înainte şi înapoi pe apă.

— Ai mai slăbit…

— Un anume stres mă îngraşă, altul mă slăbeşte. Sunt o fiinţă supusă proceselor chimice.

— Trebuie să fi fost greu.

— Nu tocmai, strânse din umeri Graff. Ştiam că voi fi achitat.

— Unii dintre noi n-au fost chiar aşa siguri. O vreme, parcă înnebuniseră cu toţii. Tratament necorespunzător al copiilor, omoruri din imprudenţă… imaginile acelea cu morţile lui Bonzo şi Stilson erau groaznice. Să vezi cum un copil omoară pe altul…

— Din punctul ăsta de vedere, cred că tocmai înregistrările video m-au salvat. Acuzarea le-a ciuntit, însă noi le-am prezentat integral. A fost clar că nu Ender era provocatorul. După aceea, a fost floare la ureche. Am declarat că am făcut ceea ce-am considerat necesar pentru protejarea rasei umane — şi-a ţinut; judecătorii au admis că acuzarea trebuie să dovedească că Ender putea câştiga războiul fără instrucţia primită de la noi. Mai departe, am jucat pe aceeaşi carte. Exigenţele războiului!

— Oricum, a însemnat o mare uşurare pentru noi. Ştiu că am avut destule discuţii şi mai ştiu că acuzarea s-a folosit de înregistrările conversaţiilor noastre . Însă îmi dădusem deja seama că aveai dreptate şi m-am oferit să depun mărturie în sprijinul tău.

— Ştiu, Anderson. Mi-au spus-o avocaţii.

— Şi-acum ce-o să faci?

— Nu ştiu . Încă mă odihnesc. Mi s-au strâns câţiva ani de concedii şi permisii. Suficient ca să ajung la pensie, şi am destule salarii care zac în bănci. Aş putea trăi numai din dobânzi. Poate că n-o să fac nimic.

— Sună interesant. Eu însă n-aş putea rezista. Mi s-a oferit conducerea a trei universităţi diferite, plecând de la ipoteza că sunt pedagog. Nu mă cred când le spun că singurul lucru care mă interesa în Şcoala de Luptă era jocul. Cred c-o să accept cealaltă ofertă.

— Antrenor?

— Acum că războaiele s-au terminat, e timpul să mă-ntorc la jocurile clasice. Va fi aproape ca un concediu. În divizie sunt numai douăzeci şi opt de echipe. Deşi după atâţia ani de urmărit copiii ăia zburdând, fotbalul mi se pare o întrecere a melcilor.

Râseră amândoi. Graff oftă şi mişcă parâma cu piciorul.

— Ce plută… Cred că nici nu te poţi ţine pe ea.

Colonelul clătină din cap.

— Ender a construit-o.

— Aşa-i! Aici l-ai adus…

— I s-a dăruit tot locul ăsta. Am avut grijă să fie răsplătit împărăteşte. O să aibă oricâţi bani doreşte.

— Dacă-i vor mai lăsa să se-ntoarcă şi să-i folosească.

— N-or să-l lase.

— Chiar dacă Demostene face propagandă pentru revenirea lui acasă?

— Demostene nu mai apare în reţele.

— Cum adică? se încruntă Anderson.

— Demostene s-a retras. Definitiv.

— Ia ascultă, moş băşinos! Tu ştii cine-i Demostene.

— Cine a fost.

— Zi-mi şi mie!

— Nu.

— Nu eşti deloc prietenos.

— Nici n-am fost vreodată.

— Măcar spune-mi care-i motivul. Mulţi dintre noi credeau că Demostene va ajunge Hegemon într-o bună zi.

— N-avea nici cea mai mică şansă. Nu; nici măcar cretinii politici care-l susţin pe Demostene nu l-ar putea convinge pe Hegemon să-l readucă pe Ender pe Pământ. Ender e mult prea periculos.

— N-are decât unsprezece ani. Ba a împlinit doisprezece.

— Cu atât mai periculos, pentru că poate fi uşor manipulat . În toată lumea, numele lui este cel mai cunoscut Copilul-zeu, generalul-minune, ţinând în mâinile lui viaţa şi moartea. Orice viitor dictator şi-ar dori să-l aibă, să-l pună în fruntea unei armate şi să privească restul lumii fie trecând de partea lui, fie tremurând de spaimă. Dacă Ender ar coborî pe Pământ, ar dori să vină aici, să se odihnească, să mai salveze ce se poate din copilăria lui . Însă ei nu-l vor lăsa niciodată s-o facă.

— Am înţeles. I-a explicat cineva asta lui Demostene?

Graff surâse:

— Dimpotrivă, Demostene a explicat-o cuiva. Cuiva care s-ar fi putut folosi de Ender aşa cum nimeni n-ar mai fi putut, pentru a conduce şi manipula întreaga lume.

— Cui?

— Lui Locke.

— Nu cumva Locke a susţinut rămânerea lui pe Eros?

— Nu totul este aşa cum pare a fi.

— E prea subtil pentru mine. Mie dă-mi jocul. Elegant, cu reguli clare. Cu arbitri. Cu început şi sfârşit. Unii câştigă, alţii pierd şi toată lumea pleacă acasă la neveste.

— Mai trimite-mi şi mie scrisori din când în când, de acord?

— De fapt n-ai de gând să rămâi aici şi să aştepţi pensia, nu?

— Nu.

— Intri în Hegemonie, aşa-i?

— Sunt noul Ministru al Colonizării.

— Deci, au de gând s-o facă!?

— Imediat ce primim rapoartele asupra coloniilor gândacilor. Ce naiba, sunt planete fertile, au industrii, locuinţe şi toţi gândacii morţi. Extrem de convenabil. Vom abroga legile de limitare a populaţiei…

— Pe care toţi le detestă…

— Iar terţii, cvarţii şi cvinţii vor sui în nave şi vor pleca spre lumi cunoscute şi necunoscute.

— Chiar crezi că aşa va fi?

— Oamenii pleacă întotdeauna . Întotdeauna! Continuă să creadă că pot duce o viaţă mai bună decât în locurile vechi.

— La naiba, poate că aşa-i!

La început, Ender crezu că aveau să-l readucă pe Pământ imediat ce urmau să se potolească lucrurile. Dar lucrurile se liniştiseră de un an şi acum îi era limpede că nu avea să mai revină pe planetă; era mult mai util ca nume şi legendă decât putea fi ca persoană în came şi oase.

Mai exista şi problema tribunalului militar care ancheta delictele colonelului Graff. Comandorul Chamrajnagar încercase să-l oprească pe băiat să urmărească procesul, însă nu reuşise; Ender căpătase rangul de amiral şi aceasta fusese una dintre puţinele ocazii când recursese la privilegiile gradului său. Aşa încât văzu înregistrările bătăilor cu Stilson şi Bonzo, văzu fotografiile cadavrelor şi-i ascultă pe psihologi şi avocaţi contrazicându-se dacă fuseseră crime, sau exista circumstanţa autoapărării. Ender avea o părere proprie, însă nu i-o ceru nimeni. De fapt, el era principalul acuzat al procesului. Procurorul era prea inteligent pentru a-l învinui în mod direct, dar se strădui să-l facă să apară dement, pervers şi criminal.

— Nu contează, spusese Mazer. Politicienii se tem de tine, dar încă nu-ţi pot distruge reputaţia. Abia peste vreo treizeci de ani te vor putea ataca istoricii.

Băiatului nu-i păsa de reputaţia lui. Privise filmele impasibil, dar de fapt se amuzase. „În război am omorât zece miliarde de gândaci, vii şi inteligenţi ca oamenii, care nici măcar nu lansaseră un al treilea atac împotriva noastră şi nimeni nu se gândeşte să mă acuze de genocid”.

Toate crimele lui îl apăsau; moartea lui Stilson şi Bonzo nu erau nici mai grele şi nici mai uşoare decât restul.

Aşa împovărat, aşteptă luni de zile până ce lumea pe care o salvase avea să decidă că el se putea întoarce acasă.