Orson Card - Jocul lui Ender

— Nu-mi mai povesti despre putere. Puştiul are unsprezece ani. Lasă-l să se odihnească! Situaţia n-a explodat încă . Îi putem pune o gardă la uşă.

— Sau s-o punem la altă uşă, ca şi cum acolo ar fi camera lui.

— De acord.

Plecară şi băiatul adormi.

Timpul trecu, atingându-l pe Ender doar din întâmplare. O dată se deşteptă pentru câteva minute, simţind în braţ o durere surdă, insistentă. Întinse cealaltă mână şi pipăi locul; era un ac ce-i pătrundea în venă . Încercă să-l scoată, dar era fixat de piele cu bandă adezivă, iar el era prea slăbit. Altă dată se trezise în beznă şi auzise glasuri, murmurând şi blestemând. Urechile îi ţiuiau din cauza zgomotului puternic care-l trezise; totuşi nu-şi amintea ce fusese.

— Aprindeţi luminile! strigase o voce.

Iar altă dată i se păruse că aude pe cineva plângând încetişor în apropierea lui.

Poate că totul se petrecuse într-o singură zi; sau poate într-o săptămână; după visele lui ar fi putut trece câteva luni . În vise i se părea că trăieşte vieţi întregi. Din nou prin Pocalul Uriaşului, pe lângă copiii-lupi, retrăind morţile teribile, permanente. Auzi o voce şoptind în pădure: „Ca să ajungi la Capătul Lumii, trebuie să-i ucizi pe copii.” Şi el încercă să răspundă: „Niciodată n-am vrut să ucid pe nimeni. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să ucid pe cineva.” Însă pădurea râse de el. Iar când sărea de pe promontoriul de la Capătul Lumii, uneori nu-l prindeau norii, ci o navetă de luptă care-l purta undeva deasupra planetei gândacilor, ca să urmărească întruna erupţia morţii declanşate de Doctoraş; după aceea tot mai aproape, încât îi putea vedea chiar pe gândaci explodând, transformându-se în lumină şi un pumn de elemente chimice. Apoi zărea regina, înconjurată de copii; numai că regina era Mama, iar copiii erau Valentine şi toţi cei pe care-i cunoscuse în Şcoala de Luptă. Unul dintre ei purta chipul lui Bonzo, care zăcea, sângerând prin ochi şi prin nas, spunând: „N-ai onoare!” Şi întotdeauna visul se încheia cu o oglindă, sau suprafaţa unei ape, sau metalul unui blindaj de navă, ceva care-i reflecta faţa. La început fusese mereu faţa lui Peter, cu sânge şi coada unui şarpe ieşindu-i printre buze. După o vreme însă, începu să fie propriul său chip, îmbătrânit şi trist, cu ochi ce plângeau pentru un miliard de miliard de crime… dar erau ochii lui şi pentru asta era mulţumit.

Aceasta era lumea în care Ender trăi multe vieţi în decursul celor cinci zile ale Războiului Ligii.

Când se trezi iarăşi, era întuneric . În depărtare putea distinge bubuituri şi explozii. Ascultă o vreme. După aceea auzi nişte paşi uşori.

Se răsuci şi întinse un braţ, ca să-l prindă pe cel care se furişa spre el. Apucă poala unei haine şi o smuci, gata să ucidă la nevoie.

— Ender, eu sunt, eu sunt!

Cunoştea vocea. Şi-o aminti de la o distanţă de un milion de ani.

— Salaam, puştiule. Ce făceai, vroiai să m-omori?

— Da. Am crezut că tu încerci să mă omori.

— Încercam să nu te trezesc. Cel puţin văd că ţi-au mai rămas nişte instincte. După cum relata Mazer, deveneai un fel de legumă.

— Mă străduiam. Ce-s bubuiturile alea?

— E război. Sectorul nostru e decuplat, ca să ne camufleze.

Ender îşi coborî picioarele peste marginea patului, încercând să se ridice în capul oaselor. Nu reuşi. Capul îl durea prea tare. Se strâmbă de durere.

— Nu te scula. E-n regulă, se pare c-am putea învinge. Nu toţi cei din Tratat l-au urmat pe Amiral. Mulţi au trecut de partea noastră, când Strategul le-a spus că eşti loial FI.

— Eu dormeam.

— Bun, deci a minţit. Cred că nu urzeai gânduri de trădare în vise, nu? O parte din ruşii care au venit ne-au spus că atunci când Amiralul le-a ordonat să te găsească şi să te ucidă, au fost gata să-l ucidă pe el. Habar n-am ce cred ei despre alţii, Ender, dar pe tine te iubesc . Întreaga lume ne-a urmărit bătăliile. Filme, zi şi noapte. Am văzut şi eu câteva. Complete, cu vocea ta comandând. Totu-i acolo, nimic cenzurat. Excelente! O să faci carieră în filme.

— Nu cred.

— Glumeam. Hei, îţi vine să crezi? Noi am câştigat războiul! Eram atât de nerăbdători să creştem odată, ca să putem lupta, iar noi luptam deja. Adică, noi suntem totuşi nişte puşti, Ender. Dar am învins. Alai râse. De fapt, tu ai învins. Ai fost bun, pe cinstea mea! Habar n-aveam cum o să ne scoţi din ultima chestie. Dar ai făcut-o. Ai fost tare.

Ender observă că vorbea numai la trecut. „ Am fost tare”.

— Şi acum cum sunt, Alai?

— Tot bun.

— La ce?

— La… orice. Un milion de soldaţi te-ar urma până la capătul universului.

— Nu vreau să merg la capătul universului.

— Atunci unde vrei să mergi? Te-ar urma oriunde.

„Eu vreau acasă”, se gândi Ender, „dar nu ştiu unde e”.

Bubuiturile încetară.

— Fii atent, spuse Alai.

Ascultară tăcuţi. Uşa se deschise . În prag apăru cineva. O siluetă micuţă.

— S-a terminat, vorbi necunoscutul. Era Bean. Parcă confirmându-i, luminile se aprinseră.

— Salut, Bean, spuse Ender.

— Salut, Ender.

Îl urmară Petra şi Dink, ţinându-se de mână. Se apropiară de pat.

— Hei, s-a trezit eroul, făcu Dink.

— Cine-a învins? întrebă Ender.

— Noi, răspunse Bean. Ai fost şi tu acolo.

— Nu-i chiar atât de ţăcănit, Bean. Vrea să ştie cine-a învins acum.

Petra luă mâna lui Ender.

— E armistiţiu pe Pământ. Se negocia de mai multe zile. Acum au căzut de acord să accepte Planul Locke.

— El nu ştie de Planul Locke…

— E foarte complicat… Una din prevederi este că FI va continua să existe, dar fără Tratat în componenţa ei. Deci soldaţii din Tratat pleacă acasă. Eu bănuiesc că ruşii au fost de acord pentru că au pe cap răscoalele sclavilor. Fiecare cu necazurile lui… Vreo cinci sute au murit aici, dar pe Pământ a fost mult mai rău.

— Hegemonul şi-a prezentat demisia, spuse Dink. E o nebunie acolo jos. Cui îi pasă?

— Eşti sănătos? îl întrebă Petra atingându-i fruntea. Ne-ai speriat. Ziceau c-ai înnebunit, şi noi am zis că ei sunt nebuni.

— Am înnebunit, încuviinţă Ender. Totuşi cred că-s sănătos.

— Când ai decis asta? întrebă Alai.

— Când am crezut că vrei să mă omori şi am hotărât să ţi-o iau înainte. Bănuiesc că-s pur şi simplu ucigaş până-n măduva oaselor. Dar mai bine să fiu viu decât mort.

Toţi râseră şi încuviinţară. Apoi Ender începu să plângă şi-i îmbrăţişă pe Bean şi pe Petra, care se aflau cel mai aproape de el.

— V-am dus dorul, le spuse. Voiam atât de mult să vă văd…

— Ne-ai văzut destul de rău, răspunse Petra şi-l sărută pe obraz.

— V-am văzut minunaţi, spuse Ender. Pe cei de care aveam cea mai multă nevoie, i-am epuizat primii. N-am gândit atent lucrurile.

— Toată lumea e bine acum, vorbi Dink. Nici unul dintre noi n-a fost atât de rău atins încât să nu-l vindece cinci zile de tremurat în camere neluminate, în mijlocul unui război.

— Nu mai trebuie să fiu comandantul vostru, nu-i aşa? întrebă Ender. Nu mai vreau să comand pe nimeni, niciodată.

— Nu mai trebuie să comanzi pe nimeni, răspunse Dink, dar tu rămâi mereu comandantul nostru.

Apoi tăcură cu toţii o vreme.

— Şi-acum ce-o să facem? întrebă Alai. Războiul cu gândacii s-a terminat, s-a terminat şi războiul de jos, de pe Pământ, ba chiar şi cel de aici. Acum ce facem?