Orson Card - Jocul lui Ender

— Să se răzbune.

— Pentru că i-am ucis.

— Atunci, nu te duce, Ender. Nu face ceea ce vor ei să faci.

— Abra, nu mi-ar păsa dacă doresc să se răzbune. Dar poate că vor altceva. Poate că în felul acesta au încercat să comunice. Să-mi lase un bilet.

— Nu ştiau să citească şi să scrie.

— Poate că învăţau… când au murit.

— Ei bine, eu nu te las să te duci singur. Vin cu tine.

— Nu. Eşti prea tânăr ca să rişti.

— Haide! Tu eşti Ender Wiggin. Nu-mi spune ce poate să facă un puşti de unsprezece ani!

Împreună, zburară cu elicopterul peste terenul de joacă, peste păduri, peste fântâna din poiană. Apoi mai departe către locul unde, într-adevăr, exista o stâncă în care se deschidea o peşteră şi un promontoriu — acolo unde trebuia să fie Capătul Lumii. Iar în depărtare, exact ca în jocul calculatorului, se zărea turnul castelului.

Îl lăsă pe Abra lângă elicopter.

— Dacă nu mă-ntorc peste o oră, pleci imediat acasă.

— Rahat, Ender! Vin cu tine.

— Gura, că de nu, ţi-o umplu cu noroi.

În ciuda tonului său glumeţ, băieţelul simţi că spusese adevărul şi nu mai insistă.

Pereţii turnului erau găuriţi pe alocuri, oferind reazeme pentru mâini şi picioare. Fusese construit ca să permită o escaladare uşoară.

Odaia era aşa cum fusese întotdeauna. Ender şi-o amintea suficient de bine ca să caute un şarpe pe podea, însă exista doar un covor, cu un cap de şarpe brodat într-un colţ. O imitaţie, nu o reproducere; pentru un popor ce nu avusese nici un fel de artă, se descurcaseră bine. Probabil că extrăseseră imaginile chiar din mintea lui Ender, aflându-i cele mai întunecate vise de la distanţe de mulţi ani-lumină. Dar de ce o făcuseră? Pentru a-l aduce în această cameră, desigur. Ca să-i lase un mesaj . Însă unde era mesajul şi cum avea să-l înţeleagă?

Oglinda îl aştepta pe perete. Era o placă din metal pe care fusese zgâriată forma aproximativă a unei feţe omeneşti. „Au încercat să deseneze imaginea pe care ar trebui s-o văd.”

Privind oglinda, îşi amintea cum o spărsese, cum o smulsese de la locul ei şi cum şerpii se revărsaseră din tainiţă, atacându-l, muşcându-l cu colţii lor veninoşi.

„Cât de bine mă cunosc?” se întrebă Ender. „Îndeajuns de bine ca să ştie cât de des m-am gândit la moarte, ca să ştie că nu mă tem de ea . Îndeajuns de bine ca să ştie că, chiar dacă m-aş teme de ea, asta nu m-ar opri să caut în ascunzătoare?”

Se apropie de oglindă şi o trase către el. Nimic nu-l atacă din golul ascuns de placa metalică. Acolo se afla o sferă albă, făcută parcă din mătase, cu câteva fire scămoşate, ici şi colo. Un ou? Nu. Pupa unei regine a gândacilor, deja fecundată de masculi, pregătită să zămislească o sută de mii de gândaci, cu masculi şi regine. Putea vedea masculii, aidoma unor limacşi, agăţaţi de pereţii unui tunel întunecat, şi adulţii voluminoşi purtând regina-copilă spre sala de împerechere; pe rând, fiecare mascul penetra regina-larvă, se înfiora de extaz şi murea, căzând pe podeaua tunelului şi chircindu-se. Apoi regina nouă fu adusă înaintea celei bătrâne, o creatură minunată, învăluită în aripi moi, scânteietoare, care pierduse de mult puterea zborului, dar îşi păstra încă măreţia. Regina bătrână o sărută, adormind-o, cu otrava blândă de pe buze, apoi o înfăşură în firele secretate de pântecul ei şi-i porunci să devină ea însăşi, să devină un nou oraş, o nouă lume, să dea naştere la multe regine şi la multe lumi…

„De unde ştiu toate astea?” se întrebă Ender. „Cum pot vedea lucrurile acestea, ca nişte amintiri în mintea mea?”

Şi parcă drept răspuns, văzu prima lui bătălie cu flota gândacilor. O mai văzuse şi înainte, pe simulator; acum o privea din punctul de vedere al reginei, prin mulţi ochi diferiţi. Gândacii formară sfera lor de nave, apoi navetele se iviră din beznă şi Doctoraşul distruse totul într-o explozie de lumină. Simţi atunci tot ceea ce simţise regina stupului, privind prin ochii supuşilor ei cum moartea îi lovise, prea fulgerător ca să poată fi anticipată. Nu exista totuşi nici o amintire de durere sau teamă. Regina simţise doar tristeţe şi o anume resemnare. Nu gândise aceste cuvinte când îi văzuse pe oameni apropiindu-se să ucidă, dar Ender o înţelese sub formă de cuvinte: „Nu ne-au iertat”, gândise ea. „Vom muri cu siguranţă.”

— Cum poţi trăi iarăşi? o întrebă.

Regina aflată în gogoaşa ei de mătase nu putea să-i răspundă prin vorbe; dar când închise ochii şi încercă să-şi amintească, în locul amintirilor apărură imagini noi. Gogoaşa trebuia ţinută într-un loc întunecos şi rece, dar umed, ca să nu se usuce; iar vaporii de apă trebuiau să fie uşor călduţi şi saturaţi cu seva unui anumit arbore, pentru ca în gogoaşă să se poată desfăşura reacţii chimice. Apoi aşteptă zile şi săptămâni, până ce pupa dinăuntru se transformă. După aceea, când gogoaşa căpătase o culoare cafenie, Ender se văzu pe sine spărgând-o şi extrăgând micuţa şi fragila regină. Se văzu pe sine apucând-o de membrul anterior şi ajutând-o să umble până într-un cuib moale, făcut din frunze uscate aşezate pe nisip. „Atunci voi fi vie”, sosi gândul în mintea lui. „Atunci voi fi trează. Atunci îmi voi naşte cei zece mii de copii.”

— Nu, rosti Ender. Nu pot.

Durere.

— Copiii tăi sunt monştrii coşmarurilor noastre de-acum. Dacă te trezesc, te vom ucide iarăşi.

Prin mintea lui fulgerară o duzină de imagini de oameni ucişi de gândaci, însă însoţite de o milă atât de profundă, încât nu se mai putu stăpâni şi plânse pentru ei.

— Dacă îi poţi face să simtă aşa cum m-ai făcut pe mine, atunci poate că te-ar ierta.

„Sunt singurul”, îşi dădu seama. „M-au găsit prin ansiblu; l-au urmărit şi s-au cuibărit în mintea mea . În agonia coşmarurilor mele, au ajuns să mă cunoască, deşi ziua îi distrugeam; au găsit teama mea faţă de ei şi au mai aflat că nu ştiam că-i ucideam . În puţinele săptămâni care le rămăseseră, au construit locul acesta special pentru mine, leşul Uriaşului, terenul de joacă şi platforma de la Capătul Lumii, ca să-l pot găsi văzându-l cu ochii mei. Eu sunt singurul pe care-l cunosc ei şi de aceea pot vorbi numai cu mine şi prin mine.” „Suntem aidoma vouă”, răsună gândul în mintea lui. „N-am vrut să ucidem, iar când am înţeles, n-am mai venit. Până să vă întâlnim pe voi, crezusem că suntem singurele fiinţe gânditoare din univers, însă nu ne închipuisem că gândurile pot apărea la creaturi individuale care nu pot visa visele altuia. De unde să fi ştiut? Am fi putut trăi în pace cu voi. Crede-ne, crede-ne!”

Ender întinse mâna şi luă gogoaşa dinăuntru. Era incredibil de uşoară, deşi păstra în ea toate speranţele şi viitorul unei rase măreţe.

— O să te iau cu mine, zise el. O să merg de la o planetă la alta, până voi găsi un timp şi un loc unde te poţi deştepta în siguranţă. Si voi spune oamenilor povestea ta, astfel încât, poate, o dată cu trecerea timpului, să vă ierte şi ei. Aşa cum voi m-aţi iertat pe mine.

Înveli gogoaşa reginei în haina lui şi părăsi turnul.

— Ce era înăuntru? întrebă Abra.

— Răspunsul.

— La ce anume?

— La întrebarea mea.

Asta a fost tot ce-a spus despre cele întâmplate; explorară încă cinci zile şi aleseră un loc pentru viitoarea colonie, mult în sud-estul turnului.