Orson Card - Jocul lui Ender

— Administrator?

— Ender, eu sunt Demostene. Am părăsit Pământul cu tam-tam, declarând public că am atâta încredere în mişcarea de colonizare, încât voi pleca în prima navă . În acelaşi timp, Ministrul Colonizării, un fost colonel pe nume Graff, a anunţat că pilotul navei va fi faimosul Mazer Rackham, iar guvernatorul coloniei… Ender Wiggin!

— Puteau să mă fi întrebat şi pe mine…

— Am dorit să te întreb chiar eu.

— Ziceai că s-a anunţat deja.

— Nu. Vor anunţa mâine… dacă eşti de acord. Mazer a acceptat acum câteva ore.

— Le-ai spus că tu eşti Demostene? O fată de paisprezece ani?

— Se ştie doar că Demostene va însoţi coloniştii. Lasă-i să-şi petreacă următorii cincizeci de ani studiind lista pasagerilor şi încercând să ghicească cine dintre ei este marele demagog al Erei Locke.

Ender râse şi clătină din cap.

— Dar ştiu că te distrezi, Val!

— Nu văd de ce n-aş face-o.

— Bine, încuviinţă băiatul, o să merg. Poate chiar ca guvernator, dacă tu şi Mazer sunteţi acolo, să mă ajutaţi. Deocamdată, talentele mele sunt cam nefolosite.

Fata ţipă şi-l îmbrăţişa, aşa cum ar fi făcut orice adolescentă care tocmai a primit cadoul dorit de la fratele drag.

— Val, spuse el, vreau să lămurim un lucru. Nu merg pentru tine. Nu merg nici pentru că voi fi guvernator, sau pentru că mă plictisesc aici. Merg pentru că-i cunosc pe gândaci mai bine decât oricare alt om în viaţă. Poate dacă ajung acolo îi voi înţelege şi mai bine. Le-am răpit viitorul; pot începe plata datoriei, încercând să învăţ din trecutul lor.

Călătoria a fost lungă. Spre sfârşitul ei, Val terminase primul volum al istoriei războaielor gândacilor şi-l expediase prin ansiblu, sub numele lui Demostene, pe Pământ, în vreme ce Ender câştigase ceva mai important decât adulaţia pasagerilor; acum îl iubeau şi-l respectau.

Munci din răsputeri pe noua planetă, conducând mai mult prin putere de convingere decât decretând şi dedicându-se acţiunilor necesare pentru instaurarea unei economii autonome . Însă munca lui cea mai importantă, recunoscută de toţi, era de a explora ceea ce rămăsese de la gândaci; se străduia să găsească prin clădiri şi ogoare de mult părăginite orice putea fi folosit de oameni şi din care putea învăţa. Nu existau cărţi — gândacii nu avuseseră nevoie de aşa ceva. Având absolut totul în memorie, orice gând fiind transmis instantaneu, moartea lor însemnase şi dispariţia cunoştinţelor deţinute.

Şi totuşi… Din robusteţea acoperişurilor ce acopereau adăposturile pentru animale şi silozurile, Ender înţelese că iarna avea să fie grea, cu căderi masive de zăpadă. Gardurile cu ţepuşe îndreptate către exterior îi spuseră că existau animale sălbatice ce reprezentau un pericol pentru recolte sau cirezi. La moară îşi dădu seama că fructele prelungi şi amărui din livezile neîngrijite puteau fi uscate şi măcinate. Iar chingile, utilizate probabil ca să-i transporte pe copii, îi dădură să înţeleagă că, deşi gândacii nu aveau o existenţă individuală conturată, îşi iubeau odraslele.

Anii trecură. Coloniştii trăiau în case din lemn şi foloseau tunelele gândacilor drept depozite şi fabrici. Acum erau conduşi de un consiliu, iar administratorii erau aleşi prin vot, aşa încât Ender, deşi continuau să-i spună „guvernator”, era de fapt doar judecător. Alături de blândeţe şi cooperare existau de asemenea crime şi conflicte, indivizi care se iubeau şi alţii care se urau; era o planetă a oamenilor. Nu mai aşteptau cu nerăbdare orice transmisiune a ansiblului; numele faimoase de pe Pământ însemnau acum prea puţin pentru ei. Singurul nume pe care-l cunoşteau era al lui Peter Wiggin, Hegemonul Pământului; singurele veşti primite vorbeau despre pace şi prosperitate, despre nave uriaşe ce părăseau graniţele Sistemului Solar, depăşind norul de comete şi populând lumile gândacilor . În curând aveau să apară şi alte colonii pe această planetă, Lumea lui Ender; în curând urmau să aibă vecini, care acum se aflau la jumătatea drumului spre ei, însă nimeni nu era prea interesat. Aveau să-i ajute pe noii-veniţi, să le arate tot ce învăţaseră, dar în viaţa lor acum era, important cine se căsătorea, cine era bolnav, când era vremea însămânţărilor şi „de ce să-i plătesc, când viţelul a murit la trei săptămâni după ce l-am luat?”

— Au devenit ataşaţi de pământ, spuse Valentine. Nici unuia nu-i mai pasă că Demostene îşi expediază azi al şaptelea volum al istoriei lui. Nu-l va citi nimeni dintre cei de aici.

Ender apăsă o tastă şi pupitrul îi arătă următoarea pagină.

— Foarte profund, Valentine. Câte volume mai ai până la sfârşit?

— Unul singur. Povestea lui Ender Wiggin.

— Şi ce-o să faci, aştepţi să mor şi după aceea o scrii?

— Nu. Pur şi simplu mă apuc de scris şi când ajung la prezent, mă opresc.

— Am o idee mai bună. Scrie-o până la ultima victorie. Opreşte-te acolo. Nimic din ce-am făcut de atunci nu merită să rămână scris.

— Poate că nu, zise Valentine. Sau poate că da.

Ansiblul navei cu colonişti îi anunţă că se aflau la un an depărtare. Îi cereau lui Ender să le găsească un loc unde să se stabilească, destul de aproape de prima colonie pentru iniţierea de relaţii comerciale, totuşi suficient de departe ca să poată fi guvernată separat. Ender luă elicopterul şi începu să exploreze. Luă cu el un copil, un băieţel de unsprezece ani pe nume Abra; avusese numai trei ani când ajunseseră aici şi nu-şi amintea altă lume. Zburară cu elicopterul o zi întreagă, poposiră să se odihnească peste noapte şi în dimineaţa următoare plecară pe jos.

În cea de-a treia zi, Ender încercă brusc senzaţia că mai fusese în locurile acelea. Privi înjur; era un ţinut nou, pe care nu-l mai văzuse în viaţa lui . Îl strigă pe Abra.

— Hei, Ender! răspunse copilul. Vino-aici! Se afla în vârful unei coline abrupte.

Ender începu să urce, lăsând urme adânci în solul moale. Abra arătă în jos şi-l întrebă:

— Îţi vine să crezi?

Colina era scobită. Avea în mijloc o depresiune adâncă, parţial umplută cu apă, înconjurată de pante concave ce se curbau deasupra eleşteului . Într-o direcţie, colina se despărţea în două creste lungi, adăpostind o vale în formă de V; în cealaltă direcţie se înălţa, terminându-se printr-o stâncă albă, ca un craniu rânjind cu un copac ce-i creştea din gură.

— Parc-ar fi murit un uriaş, spuse Abra, şi pământul i-a acoperit trupul.

Atunci Ender pricepu de ce i se păruse familiar. Leşul Uriaşului! Copil fiind, se jucase aici de prea multe ori ca să nu recunoască locul. Dar era imposibil! Calculatorul din Şcoala de Luptă n-avea de unde să cunoască locul acesta. Ridică binoclul într-o direcţie bine cunoscută şi privi, temându-se şi sperând că avea să vadă ceea ce existase acolo, în joc.

Leagăne şi tobogane. Bare de gimnastică. Acum acoperite de sol şi vegetaţie, totuşi inconfundabile.

— Cineva trebuie să fi construit toate astea, zise Abra. Uite, craniul ăsta nu-i piatră, fii atent! E beton.

— Ştiu, spuse Ender. L-au construit pentru mine.

— Ce?

— Cunosc locul ăsta, Abra. Gândacii l-au construit pentru mine.

— Gândacii au murit cu cincizeci de ani înainte să ajungem noi aici.

— Ai dreptate, e imposibil, dar eu ştiu mai multe. N-ar trebui să te iau cu mine. Poate fi periculos. Dacă ei m-au cunoscut într-atât de bine încât să construiască locul ăsta, poate c-au plănuit să…