Orson Card - Jocul lui Ender

— M-am trezit, spuse băiatul.

— Văd, răspunse Mazer. Ţi-a luat destul de mult. Azi ai programată o bătălie.

Aşa încât Ender se sculă, luptă şi câştigă bătălia. Totuşi în ziua aceea nu avu alt joc, şi-l lăsară să se culce mai devreme. Când se dezbrăcă, mâinile îi tremurau.

În timpul nopţii i se păru că simte nişte degete atingându-l lin. Degete grijulii şi blânde. Visă că auzea glasuri.

— Nu l-ai cruţat.

— Nu asta mi-e misiunea.

— Cât mai poate continua? Se autodistruge.

— Suficient. Nu mai e mult.

— Aşa repede?

— Câteva zile şi-a scăpat.

— Cum o să se descurce, când e-n halul ăsta?

— Perfect. Chiar azi, a luptat mai bine decât oricând.

În visul lui, vocile erau ale lui Graff şi Mazer.

Dar aşa erau visele, se puteau întâmpla lucrurile cele mai incredibile, aşa cum, de pildă, auzi una dintre voci spunând:

— Mi se face rău când văd cum îl nenoroceşte.

Iar cealaltă răspunse:

— Ştiu. Şi eu îl iubesc.

Apoi cei doi se transformară în Valentine şi Alai, şi în visul său îl înmormântau, dar atunci când o făcură, deasupra lui se ridică o colină, iar el deveni un sălaş al gândacilor, aşa cum era Uriaşul.

Toate, numai vise. Dacă pentru el exista iubire sau milă, nu putea fi decât în vise.

Se trezi, primi o altă bătălie şi câştigă. Apoi se duse în pat, adormi şi visă. Se trezi din nou şi câştigă din nou şi dormi din nou. De-abia îşi mai dădea seama când se trezea şi când dormea. De altfel, nici nu-i păsa.

Următoarea zi avea să fie ultima lui zi în Şcoala de Comandă, deşi el nu ştia acest lucru. Când se deşteptă, Mazer Rackham nu era în odaie. Îşi făcu duş, se îmbrăcă şi-l aşteptă să vină şi să descuie uşa. Bătrânul nu veni şi Ender apăsă pe clanţă. Uşa se deschise.

Era oare o întâmplare faptul că Mazer îl lăsase liber în dimineaţa aceea? Nu-l însoţea nimeni care să-i spună că trebuie să mănânce, că trebuie să se ducă la antrenamente, că trebuie să doarmă. Era liber. Necazul era că nu ştia ce să facă. Pentru o clipă se gândi să încerce să-i caute pe şefii săi de escadrile, ca să vorbească cu ei, însă nu ştia unde se află. Se puteau găsi şi la douăzeci de kilometri de el. Aşa încât, după ce hoinări o vreme prin tuneluri, se duse la sala de mese. Mâncă micul dejun lângă câţiva soldaţi care spuneau bancuri porcoase, pe care el nici măcar nu-şi propunea să le înţeleagă. Apoi merse în camera simulatorului, ca să se antreneze. Deşi era liber, nu se putea gândi ce altceva să facă.

Mazer îl aştepta. Ender pătrunse încet în odaie . Îşi târşâia picioarele şi se simţea obosit şi fără chef.

— Eşti adormit? se încruntă bătrânul.

În încăpere se găseau şi alţi oameni. Ender se întrebă ce căutau acolo, dar nu se obosi să afle. Nu merita să pună întrebări; oricum nu i-ar fi răspuns nimeni. Se îndreptă către comenzile simulatorului şi se aşeză, gata să înceapă.

— Ender Wiggin, rosti Mazer. Te rog să fii atent. Jocul de azi necesită nişte explicaţii.

Băiatul se întoarse spre el. Privi bărbaţii strânşi în capătul opus al camerei. Pe cei mai mulţi nu-i mai văzuse niciodată. Unii erau îmbrăcaţi în haine civile . Îl zări pe Anderson şi se întrebă ce făcea aici, cine conducea Şcoala de Luptă în timpul absenţei lui . Îl văzu pe Graff şi îşi aminti lacul din pădurile de lângă Greensboro şi dori să plece acasă. „Du-mă acasă”, îi spuse în gând lui Graff. „În visul meu ai spus că mă iubeşti. Du-mă acasă!”

Însă Graff doar aplecă puţin capul; un salut, nu o promisiune. Iar Anderson se comportă de parcă nici nu-l cunoştea.

— Te rog să fii atent, Ender. Azi este examenul tău final în Şcoala de Comandă. Observatorii aceştia vor evalua ce ai învăţat. Dacă preferi să nu stea aici, pot trece la un simulator din altă cameră.

— Pot să rămână.

Examenul final. După aceea, poate că se va odihni…

— Pentru ca să fie cu adevărat un examen total al capacităţilor tale, să nu repeţi doar ceea ce ai făcut şi ai exersat de multe ori, ci să înfrunţi şi situaţii inedite, bătălia de astăzi introduce un element nou. Ea se desfăşoară lângă o planetă. Acest amănunt va afecta strategia inamicului şi te va obliga să improvizezi. Te rog să te concentrezi asupra jocului de azi.

Ender îi făcu semn să se apropie şi-l întrebă în şoaptă:

— Eu sunt primul elev care a ajuns aşa departe?

— Dacă învingi astăzi, da, vei fi primul care a reuşit. Mai multe nu pot să-ţi spun.

— Dar să ştii că eu pot s-aud.

— Mâine poţi să fii cât de rebel doreşti. Azi însă, aş aprecia dacă te-ai concentra asupra examenului. Să nu ne batem joc de ceea ce-ai făcut deja. Deci, cum ai de gând să procedezi cu planeta?

— Va trebui să am pe cineva şi în spatele ei; altfel, acolo va fi un con de umbră.

— Corect!

— Iar gravitaţia va afecta consumul de combustibil — e mai avantajos să cobori spre planetă, decât să te ridici dinspre ea.

— Da.

— Doctoraşul are efect împotriva unei planete?

Chipul lui Mazer împietri.

— Ender, gândacii n-au atacat populaţia civilă în nici una din invazii. Trebuie să decizi dacă e înţelept să adopţi o strategie care poate atrage represalii.

— Planeta e singurul element nou?

— Când ţi-am programat o bătălie cu un singur element nou? Te asigur că azi nu voi fi tolerant faţă de tine. Faţă de flotă, am responsabilitatea de-a nu permite absolvirea unui elev de mâna a doua. Voi face tot ce pot împotriva ta şi nu intenţionez să te menajez. Aminteşte-ţi tot ce ştii despre tine şi tot ce ştii despre gândaci şi poate că vei avea o şansă.

Mazer părăsi încăperea.

— Sunteţi aici? rosti Ender în microfon.

— Toţi, răspunse Bean. Ai cam întârziat la antrenamentele de dimineaţă, nu?

Deci nu-i anunţaseră şi pe şefii de escadrile că era ultimul examen. Ender se întrebă dacă să le spună cât de important era pentru el acest joc, dar hotărî că o grijă suplimentară nu avea să-i ajute cu nimic.

— Scuze, vorbi el. Am dormit prea mult.

Ei chicotiră. Nu-l crezuseră.

Executară o serie de manevre, încălzindu-se pentru bătălie. Ender avu nevoie de mai mult timp ca de obicei ca să-şi limpezească mintea şi să se concentreze asupra comenzilor, dar după o vreme îşi reveni; răspunzând iute şi gândind bine. „Sau cel puţin”, îşi spuse, „crezând că gândesc bine”.

Ecranul simulatorului se întunecă. Băiatul aşteptă să apară jocul. „Ce o să se întâmple dacă azi trec examenul? Mai există şi altă şcoală? Încă un an sau doi de antrenamente dure, alt an de izolare, alt an de indivizi împingându-mă într-o direcţie sau alta, alt an fără să-mi pot orienta propria viaţă?” Încercă să-şi amintească ce vârstă avea. Unsprezece ani. Cu câţi ani în urmă împlinise unsprezece ani? Cu câte zile în urmă? Trebuie să se fi întâmplat aici, la Şcoala de Comandă, dar nu-şi putea aminti ziua. Poate că nici măcar n-o remarcase atunci când fusese. Nimeni n-o remarcase, cu excepţia Valentinei.

Aşteptând apariţia jocului, îşi dori să poată pur şi simplu să-l piardă, să fie înfrânt rău de tot şi complet, aşa încât să-i întrerupă instrucţia, ca lui Bonzo, şi să-l trimită acasă. Bonzo plecase către Cartagena. Voia să vadă ordinul de drum în direcţia Greensboro. Succesul însemna că trebuia să continue. Eşecul însemna întoarcerea acasă.