Orson Card - Jocul lui Ender

Ender se înfurie.

— Dacă m-ai cunoaşte cât de cât, ai şti că pot păstra un secret.

— Asta-i regulă. Se consideră că persoanele sub douăzeci şi cinci de ani constituie un risc de securitate. Este injust pentru mulţi copii responsabili, totuşi reduce numărul celor care ar putea scăpa ceva.

— La urma urmei, de ce atâta mister?

— Pentru că ne-am asumat nişte riscuri teribile, Ender, şi nu vrem ca orice reţea pământeană să ne ghicească deciziile. Vezi tu, imediat ce am construit ansiblul, l-am instalat pe cele mai bune nave ale noastre şi le-am trimis să atace sistemul planetar de origine al gândacilor.

— Ştim unde este?

— Da.

— Deci nu aşteptăm a Treia Invazie.

— Noi suntem a Treia Invazie.

— Îi atacăm… Nimeni nu spune asta. Toţi cred că avem o flotă uriaşă de apărare, aşteptând în norul de comete…

— N-avem nici măcar o navă acolo. Sistemul Solar e aproape complet lipsit de apărare.

— Şi dacă ei au trimis o flotă împotriva Pământului?

— Atunci suntem ca şi morţi: Totuşi navele noastre n-au văzut nimic, nici o urmă.

— Poate c-au renunţat şi vor să ne lase în pace.

— Poate. Ai văzut filmele. Ai fi în stare să pui zălog omenirea pe şansa ca ei să renunţe şi să ne lase în pace?

Ender încercă să calculeze anii scurşi.

— Deci navele noastre călătoresc de şaptezeci de ani…

— Unele. Altele de treizeci de ani, iar altele de douăzeci. Acum construim nave mai bune. Descoperim permanent amănunte noi despre proprietăţile spaţiului . Însă toate navele stelare ieşite din şantiere se îndreaptă către o planetă sau un avanpost al gândacilor. Absolut toate, transportând crucişătoare şi bombardiere, se apropie de gândaci. Sunt foarte aproape; au început deja frânarea. Primele au fost trimise spre obiectivele îndepărtate, iar cele recente către ţinte mai apropiate. Aproximările noastre au fost destul de corecte. Toate vor sosi la destinaţie într-un interval de câteva luni. Din nefericire, planeta-capitală a gândacilor va fi atacată de navele noastre cele mai învechite, aproape primitive. Sunt însă bine dotate — avem unele arme pe care gândacii nu le-au mai văzut.

— Când vor ajunge la ţintă?

— În următorii cinci ani, Ender. Totul e pregătit la Comandamentul FI. Principalul ansiblu se află acolo, în contact cu întreaga flotă; navele sunt în perfectă stare, gata de luptă. Ne lipseşte doar comandantul bătăliilor. Cineva care să ştie ce dracu' să facă cu navele alea când ajung acolo.

— Şi dacă nimeni nu ştie?

— Ne vom strădui să facem tot ce putem, cu cel mai bun comandant pe care-l vom avea.

„Eu”, se gândi Ender. „Vor să fiu gata în cinci ani.”

— Colonele, nu există nici măcar unu la sută şanse să pot comanda o flotă în timp util.

— Asta-i! înălţă din umeri Graff. Fă tot ce poţi. Dacă n-o să fii gata, o să ne descurcăm cu ce avem.

Ender se simţi mai uşurat.

Însă numai pentru un moment.

— Trebuie să ştii că deocamdată n-avem chiar nimic.

Băiatul înţelese că era altă manevră de-a lui Graff. „Fă-mă să cred că totul depinde de mine, ca să nu mă relaxez, ca să trag de mine cât mai tare.”

Manevră sau nu, putea totuşi să fie adevărat. De aceea, n-avea să precupeţească nici un efort. Era ceea ce dorise Val de la el. „Cinci ani. Doar cinci ani până la sosirea flotei, iar eu nu ştiu aproape nimic.”

— Peste cinci ani, voi avea abia cincisprezece ani, spuse Ender.

— Pe cale de-a împlini şaisprezece, adăugă Graff. Totul depinde de ceea ce vei şti.

— Colonele, zise băiatul, aş vrea să mă-ntorc şi să înot în lac.

— După ce câştigăm războiul. Sau după ce-l pierdem… O să mai avem la dispoziţie câteva decenii până vor ajunge aici, ca să ne termine. Casa va fi tot acolo, şi-ţi promit că vei putea înota după pofta inimii.

— Totuşi sunt prea tânăr pentru autorizaţia de securitate.

— O să te ţinem tot timpul sub pază militară… Armata ştie cum să procedeze în asemenea cazuri.

Amândoi râseră şi Ender trebui să-şi reamintească faptul că Graff doar se prefăcea prietenos; toate acestea nu erau decât minciuni sau vicleşuguri, menite să-l transforme pe băiat într-o maşină de luptă eficientă. „Voi deveni exact unealta pe care o doriţi”, se gândi Ender, „dar cel puţin nu mă voi lăsa păcălit. O s-o fac, pentru că aşa vreau eu, nu pentru că m-ai păcălit tu, ticălosule!”

Remorcherul ajunse lângă Eros fără ca asteroidul să apară pe ecrane şi căpitanul trecu scannerul pe infraroşu. Se aflau la numai patru mii de kilometri de ţinta călătoriei, dar Eros, lung de douăzeci şi patru de kilometri, era invizibil, de parcă n-ar fi reflectat razele soarelui.

Acostară la una dintre cele trei platforme-docuri de pe orbită. Nu puteau asoliza direct, deoarece gravitaţia asteroidului fusese mărită, iar remorcherul, destinat doar transportului interplanetar, n-ar fi putut evada din fundul puţului gravitaţional. Căpitanul îşi luă rămas bun pe un ton iritat; Ender şi Graff plini de voioşie. Bărbatul era nemulţumit pentru că avea să-şi părăsească nava; Ender şi Graff se simţeau ca nişte prizonieri eliberaţi, în sfârşit, din temniţă. Când suiră la bordul navetei care urma să-i coboare pe Eros, parafrazau replici din filmele urmărite non-stop de căpitan şi hohoteau ca nişte nebuni. Căpitanul se mohorî la chip şi se retrase, prefăcându-se că merge la culcare. Atunci, aproape ca un gând ivit în ultima clipă, Ender îl întrebă pe colonel:

— De ce ne războim cu gândacii?

— Am auzit mai multe motive, răspunse Graff. Că sistemul lor e suprapopulat şi trebuie să se extindă. Că ei nu pot suporta ideea altei forme de viaţă inteligentă în univers. Că nu cred că noi suntem viaţă inteligentă. Că au cine ştie ce religie stranie. Că au urmărit emisiunile noastre TV şi au decis că suntem prea violenţi. Tot felul de ipoteze.

— Tu ce crezi?

— Nu contează ce cred eu.

— Oricum vreau să ştiu.

— Probabil că ei discută direct, de la minte la minte. Ceea ce gândeşte unul gândeşte şi altul; ceea ce-şi aminteşte unul, îşi poate aminti şi altul. De ce să-şi fi dezvoltat un limbaj? De ce să fi învăţat vreodată să citească şi să scrie? De unde să ştie ce înseamnă cititul şi scrisul, dacă le-ar vedea? Sau semnalele? Sau numerele? Sau orice altceva folosim noi pentru a comunica? Nu-i vorba doar de-a traduce dintr-un grai în altul. Ei n-au nici un fel de grai. Am folosit toate mijloacele de comunicare pe care ni le-am putut imagina, dar n-au nici măcar echipamentele cu care să-şi dea seama că le transmitem semnale. Şi poate că ei au încercat să gândească spre noi şi nu înţeleg de ce nu le răspundem.

— Deci întregul război se datorează imposibilităţii de comunicare între două rase.

— Dacă cel din faţa ta nu-ţi poate spune istoria lui, niciodată nu poţi fi sigur că nu-ncearcă să te omoare.

— Şi dacă i-am lăsa-n pace?

— Ender, ei au venit primii. Dacă voiau să ne lase-n pace, ar fi putut s-o facă acum o sută de ani, înainte de Prima Invazie.

— Poate că n-au ştiut că suntem forme de viaţă inteligente. Poate…

— Crede-mă, pe tema asta se discută de un secol. Nimeni nu cunoaşte răspunsul. Dar când se ajunge la luarea unei decizii, concluzia e aceeaşi: dacă una din rase trebuie să piară, să fim siguri că noi vom supravieţui. Genele noastre nu ne lasă să hotărâm altfel. Natura nu poate accepta o specie lipsită de instinctul supravieţuirii. Indivizii pot fi convinşi să se auto-sacrifice, însă niciodată o rasă ca un întreg nu poate hotărî să-şi înceteze existenţa. Deci dacă putem, vom ucide gândacii până la ultimul, iar ei, dacă pot, vor face la fel.