Orson Card - Jocul lui Ender

Fata nu se putea decide dacă ei erau de acord cu Demostene sau cu Valentine Wiggin . În prima variantă, n-ar fi avut încredere în ei; în a doua, poate că da. Faptul că nu voiau să-i povestească lui Peter cele întâmplate sugera că erau conştienţi de diferenţa dintre ei. Nu mai pierdu timpul să se întrebe dacă ea însăşi mai ştia care era diferenţa aceea.

— Spuneai că el a construit pluta. De când e aici?

— De două luni. Intenţionasem ca permisia să dureze doar câteva zile. Dar, vezi tu, nu mai pare interesat să-şi continue instruirea.

— Aha! Deci voi fi iarăşi factorul terapeutic.

— De data asta nu te putem cenzura. Pur şi simplu, riscăm. Avem mare nevoie de fratele tău. Omenirea se găseşte la răspântie.

Val crescuse îndeajuns ca să ştie exact în ce pericol se afla lumea. Şi fusese de suficientă vreme în pielea lui Demostene ca să nu ezite să-şi îndeplinească datoria.

— Unde este?

— Jos, la debarcader.

— Unde-i costumul de baie?

Ender nu flutură braţul, văzând-o cum cobora colina şi nici nu zâmbi când Valentine păşi pe pontonul plutitor . Însă fata ştiu că se bucura s-o vadă, ştiu din felul în care ochii lui îi priveau întruna faţa.

— Eşti mai înalt decât ţineam minte, rosti ea prosteşte.

— Şi tu, răspunse băiatul. Eu îmi aminteam că erai frumoasă.

— Memoria îţi poate juca feste.

— Nu! Chipul ţi-a rămas la fel, dar eu nu mai ţin minte ce înseamnă frumos. Haide! Hai să ieşim pe lac.

Valentine privi neîncrezătoare pluta micuţă.

— Numai să nu stai în picioare pe ea, zise Ender. Urcă pe plută în patru labe: E primul lucru pe care l-am construit cu mâinile mele, de când ne jucam cu cuburile. Clădirile anti-Peter.

Ea râse. Obişnuiau să construiască clădiri care să rămână în picioare, chiar şi după ce se îndepărtau multe din suporturile vizibile. La rândul lui, Peter scotea câte un cub dintr-un loc sau altul, pentru ca structura să rămână fragilă şi să se năruie la prima atingere întâmplătoare. Era un ticălos, totuşi constituia un fel de focar al copilăriei lor.

— Peter s-a schimbat, spuse fata.

— Hai să nu discutăm despre el.

— Bine.

Sui şi ea pe plută, nu cu aceeaşi dexteritate. Ender luă o vâslă şi înaintară încet spre mijlocul apei. Valentine observă cu glas tare că era bronzat şi musculos.

— Muşchii se datorează Şcolii de Luptă. Bronzul este de aici. Stau mult pe lac. Când înot, parcă n-aş mai avea greutate. Duc dorul imponderabilităţii. Şi-n plus, de aici, de pe lac, terenul se ridică de jur-împrejur.

— Ca şi cum te-ai afla pe fundul unui castron.

— Am trăit patru ani într-un asemenea loc.

— Deci acum suntem străini?

— Nu-i aşa, Valentine?

— Nu, răspunse ea . Întinse mâna şi-l atinse pe picior. Apoi, brusc, îl strânse de genunchi, în locul unde Ender se gâdilase întotdeauna.

Dar aproape în acelaşi moment, băiatul îi prinse încheietura mâinii. Strânsoarea lui era foarte puternică, deşi palmele îi erau mai mici decât ale ei, iar braţele subţiri. Pentru o clipă, păru ameninţător; apoi se relaxă.

— Ah, da, rosti el. Obişnuiai să mă gâdili.

— N-o mai fac, îşi retrase mâna Valentine.

— Vrei să-noţi?

În loc de răspuns, ea se lăsă în apă, peste marginea plutei. Apa era limpede şi curată, şi nu avea clor . Înotă o vreme, după aceea reveni la plută şi se întinse sub razele soarelui. O viespe îi dădu târcoale, apoi ateriza lângă capul ei. Ştia că era acolo şi, în mod obişnuit, i-ar fi fost frică. Nu însă şi azi. „Las-o să se plimbe, las-o să se încălzească la soare ca şi mine.”

Apoi pluta se legănă şi, întorcându-se, îl văzu pe Ender strivind calm viespea cu vârful unui deget.

— Sunt rele, rosti el. Te-nţeapă fără să aştepte să fie mai întâi insultate. Zâmbi: Am învăţat despre strategia de prevenire. Sunt foarte bun. Nu m-a bătut nimeni, niciodată. Sunt cel mai bun soldat pe care l-au avut vreodată.

— Cine s-ar fi aşteptat la altceva? replică Valentine. Eşti un Wiggin.

— Indiferent ce-ar putea însemna asta.

— Înseamnă că vei face o schimbare în lume.

Şi-i povesti cu ce se ocupau ei.

— Câţi ani are Peter, paisprezece? Deja plănuieşte să cucerească lumea?

— Se crede Alexandru cel Mare. Şi de ce n-ar fi? De fapt, de ce n-ai fi şi tu?

— Nu putem fi doi Alexandru.

— Două feţe ale aceleiaşi monede. Iar eu sunt metalul dintre ele . În timp ce vorbea, se întreba dacă era adevărat . Împărţise atâtea cu Peter în aceşti ultimi ani, încât chiar atunci când se gândise că-l dispreţuia, ea îl înţelegea . În vreme ce Ender fusese până acum doar o amintire. Un băiat micuţ şi fragil, care avea nevoie de protecţia ei. Nu acest bărbat în miniatură, cu ochi reci şi piele întunecată, care ucidea viespile cu mâna goală. „Poate că el, şi Peter şi eu suntem la fel şi am fost aşa de la început. Poate că doar gelozia ne-a făcut să ne credem diferiţi.”

— Necazul cu monedele este că atunci când o faţă e-n sus, cealaltă e-n jos.

„Iar acum crezi că eşti jos.”

— Vor să te încurajez să continui studiile.

— Nu sunt studii, ci jocuri. Jocuri de la început până la sfârşit; numai că ei schimbă regulile de câte ori au chef. Ridică un braţ moale: Vezi firele marionetei?

— Dar şi tu te poţi folosi de ei.

— Numai dacă vor să fie folosiţi. Numai dacă cred că ei te manipulează. Nu, e prea greu, m-am săturat . În clipa când încep să fiu fericit, în clipa când cred că mă pot descurca, vâră în mine alt cuţit. Am coşmaruri şi aici. Visez că-s în gravitaţie. Iar ei schimbă permanent direcţia gravitaţiei. De aceea, nu pot ateriza pe peretele spre care m-am lansat. N-ajung niciodată acolo unde voiam. Şi-i rog mereu să mă lase să plec, dar ei nu vor şi mă trag înapoi.

Îi sesiză mânia din voce şi bănui că era îndreptată împotriva ei.

— Cred că pentru asta mă aflu aici. Ca să te trag înapoi.

— Eu n-am vrut să te întâlnesc.

— Mi-au spus.

— Mă temeam că te mai iubesc.

— Şi eu speram.

— Teama mea şi speranţa ta… s-au îndeplinit amândouă.

— Ender, e adevărul adevărat. Poate că suntem copii, dar nu suntem lipsiţi de putere. Am jucat destul după regulile lor şi a devenit jocul nostru. Chicoti: Acum fac parte dintr-o comisie prezidenţială. Peter e tare furios.

— Pe mine nu mă lasă să folosesc reţelele. Nu există nici un calculator, exceptând programele casnice care monitorizează sistemul de securitate şi luminile. Chestii vechi, instalate acum o sută de ani, când construiau calculatoare care nu se cuplau cu nimic altceva. Mi-au luat armata, mi-au luat pupitrul şi ştii ceva? Chiar că nu-mi pasă!

— Probabil că eşti propriul tău prieten.

— Eu, nu. Amintirile mele.

— Atunci asta eşti tu — ceea ce-ţi aminteşti.

— Nu. Amintirile mele despre străini. Amintirile mele despre gândaci.

Valentine se cutremură, parcă străbătută de un neaşteptat fior rece.

— Refuz să mă mai uit la filmele cu gândaci! Sunt întotdeauna la fel.

— Eu le-am studiat ore întregi. Felul cum se mişcă navele lor prin spaţiu… Şi încă ceva, de care mi-am dat seama abia aici, pe lac. Toate imaginile în care gândacii şi oamenii se înfruntă direct provin din Prima Invazie . În cadrele din a Doua Invazie, unde soldaţii noştri poartă uniforme FI, gândacii sunt întotdeauna deja morţi. Zac peste tot, prăbuşiţi peste comenzi. Nici un semn de luptă, nimic. Iar din bătălia lui Mazer Rackham… nu mi s-a arătat nici măcar o fotografie.