Orson Card - Jocul lui Ender

Dink avea dreptate, ei erau duşmanul, ei nu iubeau nimic şi nu le păsa de nimic. Însă n-avea să facă ce voiau, în nici un caz, n-avea să facă nimic pentru ei. Avusese o singură amintire ascunsă şi neprihănită, un singur lucru bun, iar blestemaţii ăia îl murdăriseră cu restul rahatului — îl terminaseră pe el şi n-avea să mai joace niciodată.

Ca întotdeauna, şarpele aştepta în turn, descolăcindu-se din covoraşul de pe podea . Însă de data asta, Ender nu-l zdrobi sub călcâi. De data aceasta, îl prinse în mâini, înghenunche în faţa lui şi delicat, cu gingăşie, apropie botul căscat al şarpelui de buzele sale.

Şi-l sărută.

Nu voise să facă asta. Voise să lase şarpele să-l muşte de gură. Sau poate că voise să-l mănânce de viu aşa cum făcuse Peter din oglindă, cu bărbia mânjită de sânge şi cu coada şarpelui atârnându-i dintre buze . În loc de toate astea îl sărută.

Iar şarpele crescu şi se preschimbă în altceva. Se preschimbă într-un om. Era Valentine, şi ea îl sărută.

Şarpele-om putea fi Valentine! Îl ucisese de prea multe ori ca să fie sora lui. Peter îl devorase de prea multe ori, ca să suporte că tot timpul putuse fi Valentine.

Asta plănuiseră când îl lăsaseră să-i citească scrisoarea? Nu-i păsa.

Ea se sculă de pe podea şi se îndreptă către oglindă. Ender îşi ridică personajul şi-l puse s-o urmeze. Rămăseseră înaintea oglinzii . În locul imaginii lui Peter acum se zărea un dragon şi un unicorn. Ender întinse braţul şi atinse suprafaţa lucioasă; zidul se deschise, dezvăluind o scară uriaşă ce cobora, acoperită cu un covor şi mărginită de ambele părţi de o mulţime de oameni care strigau şi ovaţionau. Coborî treptele, ţinând-o de braţ pe Valentine. Lacrimile îi umplură ochii, lacrimi de uşurare pentru că, în sfârşit, scăpase din odaia de la Capătul Lumii. Şi din cauza lacrimilor, nu observă că toţi oamenii aveau chipul lui Peter. El ştia doar că oriunde ar fi mers în această lume, Valentine era alături de el.

Valentine citise scrisoarea pe care i-o dăduse directoarea: „Dragă Valentine . Îţi mulţumim şi te felicităm pentru contribuţia ta în sprijinul câştigării războiului. Prin prezenta, te anunţăm că ai fost decorată cu Steaua Ordinului Ligii Omenirii, Clasa întâi, cea mai importantă distincţie militară ce se poate acorda unui civil. Din păcate, măsurile de securitate FI ne interzic anunţarea publică a acestui eveniment până după încheierea cu succes a operaţiunilor curente. Însă dorim să ştii că eforturile au fost încununate de succes. Cu stimă, General Shimon Levy, Strateg.”

După ce o citise de două ori, directoarea i-o luase din mână.

— Am primit instrucţiuni s-o distrug după ce ai citit-o.

Luase apoi o brichetă din sertar şi dăduse foc scrisorii. Hârtia arse strălucitor în scrumieră.

— Veşti bune, sau rele? întrebase ea.

— Mi-am vândut fratele, spuse Valentine şi m-au răsplătit pentru asta.

— Un pic cam melodramatic, nu, Valentine?

Fata revenise în clasă fără să-i răspundă . În seara aceea, Demostene publică un atac teribil asupra legilor de limitare a natalităţii. Oamenilor trebuie să li se permită să aibă atâţia copii câţi îşi doresc, iar surplusul de populaţie să fie trimis pe alte planete, pentru a răspândi civilizaţia umană prin galaxie . În acest fel, nici un dezastru, nici o invazie nu va mai putea ameninţa vreodată rasa umană cu desfiinţarea. „Titlul cel mai nobil pe care-l poate purta vreun copil”, scrise Demostene „este Terţul.”

„Pentru tine, Ender”, îşi spuse ea, scriind.

Peter chicoti încântat când citi.

— Asta o să-i facă să sară-n sus. Terţul! Un titlu nobil! Valentine, ai în tine un filon de răutate.

— Acum?

— Aşa cred.

— Trebuie să fie un ordin, domnule colonel. Armatele nu acţionează pentru că un comandant spune: „Cred că-i momentul să atacăm.”

— Eu nu sunt un comandant. Sunt un profesor.

— Domnule colonel, recunosc că v-am agasat, recunosc că am fost enervant, însă a dat roade, totul a ieşit aşa cum aţi dorit. Ba chiar, în ultimele săptămâni, Ender, a fost, a fost…

— Fericit.

— Mulţumit. Merge bine. Are o minte ascuţită şi joacă excelent. Deşi este atât de tânăr, n-am avut niciodată un băiat mai bine pregătit pentru comandă. De obicei, nivelul optim e atins la unsprezece ani, dar el a atins vârful de formă la nouă ani şi jumătate.

— Mda. Câteva minute chiar m-am întrebat ce fel de om ar putea lecui un copil, numai pentru a-l azvârli înapoi în luptă. O mică şi personală dilemă morală. Te rog, treci cu vederea peste ea. Eram obosit.

— Salvarea lumii… ţineţi minte?

— Cheamă-l.

— Facem ceea ce trebuie făcut, domnule colonel.

— Haide, Anderson, de-abia aştepţi să vezi cum rezolvă toate jocurile acelea măsluite pe care te-am pus să le pregăteşti.

— Nu-i tocmai elegant să le spuneţi…

— Deci sunt un tip lipsit de eleganţă. Haide, maiorule! Amândoi suntem drojdia Pământului. Şi eu mor de curiozitate să văd cum le rezolvă. La urma urmei vieţile noastre depind de buna lui comportare. Nu?

— Aţi început să vorbiţi ca băieţii?

— Cheamă-l, maiorule! Eu o să-i şterg corvezile din fişiere şi o să-i dau sistemul de protecţie. Să ştii că nu-i chiar rău ceea ce facem. Îşi recapătă intimitatea.

— Izolarea vreţi să ziceţi.

— Singurătatea puterii. Du-te şi adu-l!

— Da, domnule. În cincisprezece minute am venit.

— La revedere. Da, domnule, da, domnule, da, domnule. Sper că a fost frumos şi te-ai simţit bine de tot. Să fii fericit, Ender. S-ar putea să fie pentru ultima oară în viaţa ta. Bun venit, băieţel. Scumpul tău unchi Graff are planuri mari pentru tine.

Ender ştia ce avea să se întâmple din clipa când îl aduseseră. Toţi se aşteptau ca el să ajungă repede comandant. Poate nu chiar atât de repede, dar timp de trei ani ocupase aproape mereu primul loc în clasament; nimeni nu se apropiase de punctajul lui, iar antrenamentele de seară constituiau un punct de atracţie al şcolii. Erau destui care se întrebau de ce profesorii aşteptaseră atâta.

Se întreba ce armată aveau să-i dea . În curând trebuiau să absolve trei comandanţi, printre care şi Petra, dar era sigur că n-avea să capete Armata Phoenix — nimeni nu comandase chiar armata din care făcuse parte în momentul promovării.

Anderson îl duse întâi în noua sa cameră. Acum nu mai putea exista îndoială — doar comandanţii aveau camere personale. După aceea i se luară măsurile pentru uniformă şi costumul de luptă. Se uită pe comanda de croială, ca să vadă numele armatei.

Pe comandă scria „Dragon”. Dar nu exista nici o armată Dragon!

— N-am auzit niciodată de Armata Dragon, spuse el.

— Pentru că de patru ani, nu mai există. Am abandonat numele, deoarece se înconjurase de superstiţie . În toată istoria Şcolii de Luptă, nici una dintre Armatele Dragon n-a izbutit să câştige măcar o treime din jocurile ei. A devenit sinonimul unei glume.

— Atunci de ce a reînviat?

— Avem multe uniforme nefolosite.

Graff stătea la biroul său, părând mai gras şi mai obosit decât la ultima întâlnire . Îi înmână băiatului „cârligul”, dispozitivul minuscul cu care comandanţii se puteau deplasa prin sala de luptă în timpul antrenamentelor. De multe ori, la şedinţele lui de seară, Ender îşi dorise să aibă un cârlig, în loc să ricoşeze din pereţi pentru a ajunge acolo unde dorea . Îl căpătase acum, când deja devenise expert în asemenea manevre.