Orson Card - Jocul lui Ender

— Funcţionează doar în cursul orelor de antrenament planificate, îl anunţă Anderson.

Ender plănuise să facă ore suplimentare de instrucţie, deci cârligul n-avea să fie util permanent. Se explica astfel motivul pentru care mulţi comandanţi nu depăşeau orele de program: deveniseră dependenţi de cârlig. Dacă ei simţeau că obiectul reprezenta autoritatea lor, puterea asupra celorlalţi băieţi, atunci existau cu atât mai puţine şanse să lucreze fără el. „E un avantaj pe care-l voi avea asupra unor adversari”, se gândi Ender.

Discursul de felicitare al lui Graff suna plictisit. Doar spre sfârşit începu să pară interesat de propriile sale cuvinte.

— Cu Armata Dragon încercăm un experiment. Sper că n-o să te deranjeze lucrul ăsta. Am format o armată complet nouă, promovând un întreg ciclu întâi şi amânând absolvirea mai multor elevi destul de pregătiţi. Cred că vei fi încântat de calitatea soldaţilor tăi. Sper asta, pentru că-ţi interzicem orice transfer.

— De ce? întrebă Ender. Transferurile reprezentau schimburi reciproce prin care comandanţii îşi puteau ameliora punctele slabe.

— Conduci de peste trei ani şedinţele de antrenament suplimentar. Ai mulţi participanţi. Destui soldaţi buni vor exercita presiuni asupra comandanţilor lor ca să ajungă sub comanda ta. Ţi-am dat o armată care, cu timpul, poate să devină competitivă. Nu avem intenţia de a te lăsa să domini în mod incorect.

— Şi dacă am un soldat cu care, pur şi simplu, nu mă pot înţelege?

— Înţelege-te! Graff închise ochii. Anderson se ridică şi întrevederea luă sfârşit.

Dragonii aveau culorile gri-portocaliu-gri; Ender îşi îmbrăcă costumul de luptă şi urmă indicaţiile benzilor luminoase până ajunse la dormitorul armatei sale. Soldaţii erau deja acolo, adunaţi în jurul uşii. Ender îşi intră imediat în rol.

— Paturile se ocupă conform vechimii. Veteranii în spate, cei noi în faţă.

Era exact opusul aranjamentului obişnuit şi Ender o ştia. Mai ştia şi faptul că nu intenţiona să procedeze precum mulţi comandanţi care nici măcar nu-i vedeau vreodată pe băieţii mai mici pentru că se aflau întotdeauna în fundul dormitorului.

Pe când ei se dispuneau în ordinea sosirii în şcoală, Ender se plimbă în sus şi în jos pe culoarul dintre paturi. Aproape treizeci din soldaţii săi veneau direct din ciclul întâi, complet lipsiţi de experienţa bătăliilor. Unii erau chiar sub vârsta minimă — cei de lângă uşă erau înduioşător de micuţi. Ender se gândi că probabil la fel îi apăruse şi el lui Bonzo Madrid . Însă Bonzo nu avusese pe cap decât un singur soldat aşa mic.

Dintre veterani, nici unul nu făcea parte din grupul de elită care participa la antrenamentele sale. Nici unul nu fusese şef de pluton. De fapt, nici unul nu era mai mare decât Ender, ceea ce însemna că aveau o experienţă de maximum optsprezece luni. Pe unii nici măcar nu-i recunoscu deoarece nu-l impresionaseră deloc.

Bineînţeles, ei îl recunoscuseră, deoarece era cel mai celebru soldat din şcoală. Iar unii, văzu Ender, nu-l agreau. „Cel puţin mi-au făcut o favoare — nici unul nu-i mai în vârstă decât mine.”

După ce-şi luară paturile în primire, le ordonă să-şi îmbrace costumele.

— Sunteţi programaţi dimineaţa, imediat după micul dejun . În mod oficial, între masă şi antrenament aveţi o pauză de o oră. Vom vedea ce se întâmplă după ce aflu cât de buni sunteţi.

După trei minute, deşi mulţi dintre ei nu se îmbrăcaseră încă, le ordonă să părăsească dormitorul.

— Dar sunt gol! exclamă un băiat.

— Data viitoare să te-mbraci mai repede. Trei minute din momentul anunţului până la ieşirea pe uşă — asta-i regula pe săptămâna în curs. Săptămâna viitoare, coborâm la două minute. Marş!

În curând în restul şcolii avea să circule gluma că Dragonii erau atât de tâmpiţi, încât trebuiau să facă antrenamente de îmbrăcat.

Cinci băieţi erau complet goi şi alergau pe coridoare cu costumele în braţe; puţini erau îmbrăcaţi. Atrăseseră destulă atenţie, trecând pe lângă uşi deschise. Nici unul n-avea să mai întârzie vreodată.

Îndreptându-se către sala de luptă, Ender îi puse să execute sprinturi înainte şi înapoi pe unele coridoare, lăsându-le astfel tuturor răgaz să se echipeze. Când ajunseră la sală, erau uşor transpiraţi . Îi purtă la uşa de sus, cea care se deschidea în mijlocul peretelui, exact ca în timpul jocului. Apoi le spuse să folosească mânerele din plafon pentru a se propulsa înăuntru.

— Adunarea pe peretele opus, le ordonă. Ca şi cum aţi ataca poarta inamicului.

Îi putu vedea mai bine când săriră, câte patru odată prin uşă. Aproape nici unul nu ştia să stabilească o linie dreaptă cu ţinta şi, când ajunseră la destinaţie, puţini avură vreo idee cum să aterizeze, sau măcar să-şi controleze ricoşeurile.

Ultimul care ieşi fu un băieţel scund, în mod evident sub vârsta minimă. N-avea cum ajunge la mânerul din plafon.

— Dacă doreşti, poţi să foloseşti un mâner lateral, îi zise Ender.

— Sictir! replică puştiul. Sări cât putu, atinse mânerul din tavan cu vârful unui deget şi trecu prin uşă lipsit de orice control, rotindu-se simultan în trei direcţii. Ender încercă să se decidă dacă să-l aprecieze pe puşti deoarece refuzase să facă o concesie, sau să-l îngrijoreze indisciplina lui.

În cele din urmă, reuşiră să se alinieze toţi la perete. Fără excepţie, rămăseseră cu capetele în direcţia care pe coridor fusese „Sus”. De aceea, în mod deliberat, Ender se prinse cu mâinile de suprafaţa pe care o considerau podea şi rămase aşa, cu capul în jos faţă de ei.

— De ce staţi cu capu-n jos, soldaţi?! răcni el.

Unii începură să se întoarcă.

— Atenţie! Toţi încremeniră. Am întrebat de ce staţi cu capu-n jos?

Nu răspunse nimeni. Nu ştiau ce voia.

— Am întrebat de ce staţi cu picioarele în sus şi cu capul spre podea?

În cele din urmă, unul din ei îndrăzni:

— Păi aşa am intrat pe uşă.

— Ce contează?! Ce contează cum aţi venit dinafară uşii? O să luptăm pe coridor? Aici există gravitaţie?

— Nu, domnule! Nu, domnule!

— De-acum încolo, uitaţi de gravitaţie! A dispărut; e anulată, înţeles? Indiferent care ar fi gravitaţia pe coridor, aici ştiţi un singur lucru: poarta inamică e jos. Picioarele voastre sunt îndreptate către ea. „Sus” e poarta voastră. Nordul e acolo, sudul acolo, estul acolo, vestul… unde-i?

Indicară direcţia.

— Exact ce mă aşteptam. Singurul procedeu pe care-l stăpâniţi este al eliminării şi singurul motiv pentru care-l stăpâniţi este pentru c-o puteţi face la toaletă. Ce-a fost circul pe care l-am văzut aici? Asta numiţi voi adunarea pe plafon? Marş!

Aşa cum se aşteptase, mulţi se lansaseră instinctiv nu spre peretele cu uşa, ci spre cel pe care Ender îl numise nord, direcţia „sus” a coridorului. Bineînţeles, îşi dădură seama de greşeală, însă prea târziu — trebuiau să aştepte până ricoşau din peretele nordic.

Între timp, Ender îi categorisise: cei ageri şi cei mai lenţi în gândire. Piciul care-l sfidase sosi primul pe peretele corect şi se ancoră cu siguranţă. Avuseseră dreptate să-l avanseze. Avea să se descurce bine . În plus era îndrăzneţ şi probabil furios pentru că fusese unul dintre cei care alergaseră dezbrăcaţi pe coridoare.

— Tu! îl arătă Ender . Încotro e jos?

— Spre poarta inamică.