Orson Card - Jocul lui Ender

Când spuse marş, ţâşniră toţi. La sfârşitul antrenamentelor, Ender plecă ultimul, după ce insistase cu cei mai neîndemânatici, ajutându-i să-şi perfecţioneze tehnica. Avuseseră profesori buni, însă proaspăt ieşiţii din ciclul întâi erau complet neajutoraţi când trebuiau să facă două-trei lucruri simultan. Se descurcau în lansările cu picioarele îngheţate, n-aveau probleme la manevrele aeriene, dar să se lanseze într-o direcţie, să tragă în alta, să se rotească de două ori în aceeaşi direcţie — aşa ceva îi depăşea! Instrucţie, antrenament, instrucţie — pentru o vreme, Ender nu putea face altceva cu ei. Strategiile şi formaţiile erau bune, însă nu însemnau mare lucru dacă băieţii nu cunoşteau manevrele elementare.

Trebuia să-i pregătească cât mai repede . Îl avansaseră înainte de termen, iar regulamentul fusese modificat, interzicându-i să facă transferuri şi lipsindu-l de veterani de elită. Nu exista nici o garanţie că aveau să-i lase obişnuitele trei luni de instruire a armatei înainte de a-i programa prima bătălie.

Cel puţin serile, Alai şi Shen îl puteau ajuta să-i înveţe pe băieţii cei noi.

Se afla încă pe coridorul de acces spre sală, când în faţa lui apăru micul Bean. Părea nervos. Ender nu mai avea chef de probleme.

— Salut, Bean.

— Salut, Ender.

Pauză.

— Domnule, rosti încet Ender.

— Ştiu ce faci, Ender, domnule, şi te previn!

— Mă previi?

— Pot fi omul cel mai bun pe care l-ai căpătat, dar nu te juca cu mine.

— De ce?

— Pot deveni omul cel mai rău pe care l-ai căpătat. Una, sau alta!

— Şi ce vrei: dragoste şi pupături? Ender începuse să se enerveze.

— Vreau un pluton, răspunse calm Bean.

Ender se apropie de el şi-l privi atent.

— De ce ţi l-aş da?

— Pentru că eu ştiu ce să fac cu el.

— E uşor să ştii ce să faci cu un pluton, spuse Ender. Mai greu e s-o faci cu adevărat. De ce ar asculta un soldat pe un pişăcios ca tine?

— Am auzit că ţie îţi spuneau la fel. Am auzit că Bonzo Madrid continuă să-ţi zică aşa.

— Ţi-am pus o întrebare, soldat!

— O să le câştig respectul… dacă nu mă opreşti.

— Te-am ajutat, rânji Ender.

— Pe dracu'! pufni Bean.

— Nimeni nu te-ar fi băgat în seamă, decât ca să te compătimească pentru cât de mic eşti, dar eu am făcut ca azi să fii remarcat de toţi. O să-ţi urmărească fiecare mişcare. Acum, ca să le câştigi respectul, nu trebuie decât să fii perfect.

— Deci sunt judecat fără să mi se ofere nici măcar şansa de-a învăţa.

— Bietul copilaş! Nimeni nu-l tratează cinstit! Ender îl împinse uşor pe Bean, lipindu-l de perete. O să-ţi zic cum să obţii un pluton. Dovedeşte-mi că ştii cum să-i foloseşti pe ceilalţi soldaţi. Şi apoi dovedeşte-mi că există cineva gata să te urmeze în bătălie. Atunci o să-ţi capeţi plutonul . În nici un caz mai devreme.

— Mi se pare corect, zâmbi Bean. Dacă într-adevăr aşa lucrezi, într-o lună o să fiu şef de pluton.

Ender se aplecă, îl prinse de pieptul uniformei şi-l izbi de perete.

— Când eu spun că lucrez într-un anume fel, Bean, atunci aşa fac! Piciul continua să zâmbească. Ender îi dădu drumul şi plecă. Ajuns în camera lui, se întinse pe pat şi simţi cum îi tremura tot corpul. „Ce fac? Primul antrenament şi deja îi ameninţ pe soldaţi, aşa cum făcea Bonzo. Şi Peter . Îi bruschez. Mă iau de un biet puşti, pentru ca restul să aibă pe cine urî. Oribil. Fac exact tot ceea ce am detestat la un comandant.”

„Să fie vorba oare de o lege a firii omeneşti ca, inevitabil, să devii aidoma primului tău comandant? Dacă-i aşa, pot abandona totul chiar acum.”

Revăzu iarăşi şi iarăşi tot ce făcuse şi spusese în prima şedinţă de instrucţie cu soldaţii lui. De ce nu putuse vorbi aşa cum o făcea întotdeauna la antrenamentele de seară? Nici o autoritate, cu excepţia perfecţiunii. Nu trebuia să dea ordine, ci doar să facă sugestii. Deşi aşa ceva n-ar fi avut succes cu o armată. Colegii lui de antrenamente nu trebuiau să înveţe manevrele ca un singur tot. Nu trebuiau să-şi dezvolte sentimentul acela de apartenenţă la grup; nu trebuiau să înveţe cum să reziste laolaltă şi să se încreadă unul în altul în timpul luptei. Nu trebuiau să răspundă instantaneu la comenzi.

La urma urmei, ar fi putut cădea în extrema opusă. Ar fi putut să fie moale şi incompetent ca Rose Năsosu'. Ar fi putut face greşeli stupide la tot pasul. Trebuia să impună disciplină; şi asta însemna să ceară — şi să capete — ascultare totală, fără ezitări. Trebuia să aibă o armată bine pregătită, adică să facă antrenament şi instrucţie, instrucţie şi antrenament, chiar şi mult după ce soldaţii credeau că stăpâneau o anumită tehnică, până ce le devenea atât de firească, încât puteau acţiona în mod instinctiv.

Ce se întâmplase totuşi cu Bean? De ce-l luase în vizor pe cel mai mic, cel mai slab şi, probabil, cel mai inteligent dintre băieţi? De ce-i făcuse puştiului ceea ce i se făcuse chiar lui de către comandanţii pe care-i dispreţuise?

Apoi îşi aminti că începutul nu-l făcuseră comandanţii . Înainte de Rose şi Bonzo, el fusese izolat chiar în grupul lui din ciclul întâi. Şi nici Bernard nu fusese cel care declanşase totul. Ci Graff.

Profesorii începuseră. Şi Ender înţelese acum că nimic nu fusese întâmplător. Fusese o strategie . În mod deliberat, Graff manevrase lucrurile astfel încât să-l separe de ceilalţi băieţii, să-i fie imposibil să se apropie de ei. Abia în acest moment începea să bănuiască motivul. Nu pentru a uni grupul, ci pentru a-l diviza. Graff îl izolase ca să-l oblige să lupte. Să-l oblige să-şi dovedească nu competenţa, ci superioritatea absolută. Aceea era singura modalitate prin care putea câştiga respect şi prietenie. Făcuse din el un soldat mult mai bun decât ar fi devenit altfel . În acelaşi timp, îl făcuse singuratic, furios, neîncrezător. Şi poate că, la rândul lor, aceste trăsături îi sporiseră calităţile de soldat.

„Asta-ţi fac, Bean! Te rănesc, ca să devii un soldat mai bun. Ca să-ţi ascut inteligenţa. Ca să-ţi intensific eforturile. Ca să te ţin în alertă fără să ştii niciodată ce se va întâmpla în clipa următoare, încât să fii permanent pregătit pentru orice, gata să improvizezi, hotărât să invingi, indiferent cum. Şi în acelaşi timp, te fac să te simţi neînsemnat. De asta mi te-au adus, Bean. Ca să poţi ajunge ca mine. Ca să poţi creşte exact ca bătrânu'.”

„Şi eu… oare eu trebuie să ajung ca Graff? Obez, înăcrit şi insensibil, manipulând vieţile picilor ca să iasă perfecţi din fabrică, generali şi amirali gata să conducă flota pentru apărarea căminului? Ai toate satisfacţiile unui păpuşar. Până când găseşti un soldat care poate face mai mult decât oricare altul.

Aşa ceva nu se poate! Strică simetria. Trebuie să-l aliniezi; îl zdrobeşti, îl izolezi, îl baţi până ce intră în şir alături de ceilalţi.

Ei bine, Bean, ce ţi-am făcut azi rămâne bun făcut. Dar o să te urmăresc cu mai multă afecţiune decât bănuieşti şi când va sosi momentul cuvenit, vei constata că sunt prietenul tău, iar tu eşti soldatul care ai dori să fii.”

În după-amiaza aceea, Ender nu se duse la cursuri. Rămase în cameră şi-şi clasifică impresiile despre fiecare soldat al său, lucrurile care-i săriseră în ochi, detaliile ce trebuiau exersate. La antrenamentul de seară, avea să discute cu Alai şi să se gândească împreună la nişte modalităţi prin care să explice unor grupuri mici lucrurile ce trebuiau cunoscute. Cel puţin, n-avea să fie singur.