Orson Card - Jocul lui Ender

Răspunsul fusese rapid . În acelaşi timp, plictisit, de parcă ar fi zis: „Bine, bine, acum hai să trecem la chestiile importante.”

— Cum te numeşti?

— Soldat Bean, domnule.

— Asta ai în loc de creier? Ceilalţi băieţi chicotiră puţin. Ei bine, Bean, eşti valabil. Acum ascultaţi-mă cu atenţie, pentru că vă spun ceva important. Oricine iese pe uşa aceea are şansa de-a fi lovit. Pe timpuri, aveai la dispoziţie zece, poate chiar douăzeci de secunde înainte de-a fi nevoit să te mişti. Acum, dacă nu ai ieşit deja când apare inamicul, te-a îngheţat. Ia spuneţi: ce se întâmplă când eşti îngheţat?

— Nu te poţi mişca, răspunse un băiat.

— Asta-i ceea ce înseamnă să fii îngheţat. Ce se întâmplă cu voi?

Răspunsul inteligent îl dădu Bean, deloc intimidat:

— Continui să înaintezi în aceeaşi direcţie. Cu viteza pe care o aveai la momentul respectiv.

— Corect. Voi cinci, din capăt, marş!

Surprinşi, băieţii se priviră între ei. Ender îi îngheţă pe toţi.

— Următorii cinci, marş!

Aceştia se lansară . Îi îngheţă şi pe ei, dar continuară să înainteze, apropiindu-se de perete. Primii cinci pluteau în derivă lângă restul armatei.

— Priviţi aceşti aşa-zişi soldaţi, spuse Ender. Comandantul lor le-a dat un ordin şi acuma uitaţi-vă la ei. Nu numai că sunt îngheţaţi, ci sunt îngheţaţi aici, unde se pot încurca. Pe când ceilalţi, pentru că au executat ordinul, sunt îngheţaţi acolo, coborând pe traiectoriile inamicului şi blocându-i câmpul vizual. Bănuiesc că vreo doi-trei dintre voi au priceput deja. Şi fără îndoială că Bean e unul dintre ei. Aşa-i, Bean?

Băieţelul rămase tăcut. Ender îl fixă cu privirea, până când spuse:

— Aşa-i, domnule.

— Ce-ai priceput?

— Când ţi se ordonă să te mişti o faci imediat, aşa încât, dacă eşti îngheţat, să nu încurci operaţiunile armatei tale.

— Excelent! Am cel puţin un soldat care înţelege ceva.

Ender putea să vadă cum sporea nemulţumirea celorlalţi soldaţi după cum îşi schimbau greutatea de pe un picior pe celălalt, după cum se priveau, sau evitau să se uite spre Bean. „De ce fac asta? Dacă sunt un bun comandant, trebuie să fac din acest băiat o ţintă pentru ceilalţi? Pentru că alţii au procedat aşa cu mine, de ce trebuie s-o fac şi eu?” Ar fi dorit să-şi poată lua înapoi vorbele, să le spună soldaţilor că piciul avea nevoie de ajutorul şi prietenia lor mai mult decât oricare altul. Dar, desigur, n-o putea face. Nu în prima zi . În prima zi, până şi greşelile lui trebuiau să pară că aparţin unui plan extrem de rafinat.

Se apropie de perete şi-i făcu semn unui soldat.

— Ţine corpul drept, îi zise, apoi îl roti, întorcându-l cu picioarele spre ceilalţi.

Când băiatul se mişcă, Ender îl îngheţă. Ceilalţi râseră.

— Ce poţi să-i loveşti? întrebă Ender pe unul dintre cei aflaţi imediat sub cel îngheţat.

— Picioarele, domnule.

Ender se întoarse către vecinul lui.

— Tu?

— Îi pot vedea şi corpul, domnule.

— Şi tu?

Răspunse un băiat aflat ceva mai departe:

— Şi capul, domnule.

— Picioarele nu-s prea mari. Nu reprezintă o protecţie grozavă. Ender îl împinse la o parte pe soldatul îngheţat. Apoi îşi strânse gambele sub el, ca şi cum ar fi îngenuncheat în văzduh şi trase în ele, îngheţându-le. Imediat, picioarele costumului deveniră rigide şi imobile.

Se răsuci în aer, până ajunse deasupra băieţilor.

— Ce vedeţi? îi întrebă.

Îi răspunseră că doar tălpile.

Ender îşi vârî arma printre picioare.

— Eu văd perfect, îi anunţă apoi începu să tragă în cei aflaţi chiar sub el. Opriţi-mă! le strigă . Încercaţi să mă-ngheţaţi!

În cele din urmă o făcură, dar abia după ce îngheţase mai mult de o treime din numărul lor. Acţionă cârligul şi se dezgheţă pe sine şi pe toţi soldaţii atinşi.

— Acum, rosti el, unde-i poarta inamicului?

— Jos!

— Şi care-i poziţia noastră de atac?

Unii începură să răspundă, dar Bean se împinse cu genunchii îndoiţi sub el, drept către peretele opus, trăgând tot timpul printre picioare.

Pentru o clipă Ender simţi impulsul de a-l sancţiona, apoi se stăpâni şi-şi alungă gândul. „De ce mă irită atâta puştiul?”

— Bean e singurul care ştie cum s-o facă? strigă el.

Imediat întreaga armată se propulsă spre peretele din faţă, îngenuncheaţi în aer, trăgând printre picioare şi răcnind din răsputeri. „Poate că va veni un moment”, gândi Ender, „când exact asta va fi strategia necesară — patruzeci de băieţi răcnind, într-un atac direct.”

Când ajunseră toţi, Ender le strigă să-l atace pe el, „Da”, îşi spuse. „Nu-i rău. Mi-au dat o armată neinstruită, lipsită de veterani de elită, dar cel puţin nu-i o adunătură de proşti. Pot lucra cu ei.”

După ce reveniră în formaţie, râzând excitaţi, Ender începu adevărata instrucţie . Îi puse să-şi îngheţe singuri picioarele, în poziţia îngenuncheat.

— La ce sunt bune picioarele în luptă? îi întrebă.

Unii răspunseră că la nimic.

— Bean e de altă părere, spuse el.

— Să te împingi în pereţi.

— Exact! încuviinţă Ender.

Ceilalţi începură să protesteze că împinsul în pereţi era deplasare, nu luptă.

— Nu există luptă fără deplasare, zise Ender. Toţi tăcură şi-l urâră şi mai mult pe Bean. Bun, cu picioarele îngheţate astfel, vă puteţi împinge în pereţi?

Nimeni nu îndrăzni să răspundă, de teamă să nu greşească.

— Bean?

— N-am încercat niciodată, dar poate dacă aş sta cu faţa la perete şi m-aş îndoi din mijloc…

— Pe aproape, dar greşit. Atenţie la mine! Sunt cu spatele la perete şi cu picioarele îngheţate. Pentru că stau îngenuncheat, tălpile mele sunt lipite de perete. De obicei, când te lansezi trebuie să-mpingi în „jos”, astfel încât trupul ţi se întinde ca fasolea pe aţă, da?

Râsete.

— Cu picioarele îngheţate, mă folosesc cam de aceeaşi forţă, împingându-mă din şolduri şi coapse, atât că acum umerii şi tălpile îmi sunt trase spre înapoi, bazinul iese în faţă şi când pornesc, corpul îmi este „pachet”, nu întins. Priviţi!

Ender împinse din şolduri înainte, propulsându-se de lângă perete; după o clipă, îşi corectă poziţia şi, cu picioarele în jos, se îndreptă spre peretele opus. Ateriză pe genunchi, făcu o tumbă peste cap şi se împinse în altă direcţie.

— Împuşcaţi-mă! răcni el, apoi începu să se rotească prin aer într-un plan aproximativ paralel cu peretele pe care erau băieţii. Deoarece se rostogolea, nu-l puteau urmări permanent cu razele pistoalelor.

Se dezgheţă şi reveni lângă ei.

— Asta vom exersa azi, în prima jumătate de oră. Descoperirea unor muşchi pe care nu ştiaţi că-i aveţi . Învăţaţi să vă utilizaţi picioarele drept pavăză şi controlaţi-vă mişcările pentru a vă roti cum aţi văzut. Nu-i un procedeu util în apropiere, însă din depărtare nu puteţi fi loviţi dacă vă rostogoliţi.

De la distanţă, raza trebuie să rămână fixată în acelaşi punct vreo două secunde, ceea ce nu se poate în cazul rotirii. Acum îngheţaţi-vă şi începeţi.

— Nu ne repartizaţi culoare? întrebă un băiat.

— Nu, nu vă repartizez culoare. Vreau să vă ciocniţi între voi şi să învăţaţi singuri să rezolvaţi asemenea probleme. Atunci când vom exersa formaţiile, vă voi face eu să vă ciocniţi în mod intenţionat. Şi acum, marş!