Orson Card - Jocul lui Ender

— Aha!

— De fapt, nu-i adevărat. Ender n-a zis niciodată că voia să facă aşa ceva. Eu doar… m-am gândit. Eu, nu Ender. El n-a zis niciodată că voia să-l omoare.

— Dar ce voia?

— Pur şi simplu nu voia să fie…

— Ce anume?

— Peter torturează veveriţe, le răstigneşte şi le jupoaie de vii, apoi stă şi le priveşte până mor. Aşa făcea, acum nu mai face. Dar o făcea… dacă Ender ar fi ştiut, dacă Ender l-ar fi văzut, cred că ar fi…

— Ce anume? Ar fi salvat veveriţele? Ar fi încercat să le îngrijească?

— Nu, pe atunci nu… făcea invers decât Peter. Nu-l contrazicea, însă ar fi fost bun cu veveriţele . Înţelegeţi? Le-ar fi hrănit.

— Dacă le-ar fi hrănit, ele se domesticeau şi Peter le-ar fi prins cu şi mai mare uşurinţă.

Valentine începu iarăşi să plângă.

— Indiferent ce-ai face, întotdeauna e în sprijinul lui Peter. Totul îl ajută, totul, nu poţi scăpa, orice ai face!

— Tu îl ajuţi ? întrebă Graff.

Ea nu răspunse.

— Este chiar atât de rău?

Fata încuviinţă din cap.

— Este cea mai rea persoană din lume?

— Din lume? Nu ştiu… este cea mai rea persoană pe care o cunosc.

— Totuşi, tu şi Ender sunteţi sora şi fratele lui. Aveţi aceleaşi gene, aceiaşi părinţi; cum poate fi atât de rău dacă…

Valentine se răsuci şi urlă la el; urlă de parcă voia s-o omoare:

— Ender nu-i ca Peter! Nu seamănă deloc cu Peter! Decât că-i inteligent, atât… . În orice alt fel, el nu-i deloc, deloc, deloc ca Peter! Deloc!

— Înţeleg, spuse Graff.

— Ştiu la ce te gândeşti, nenorocitule, te gândeşti că n-am dreptate, că Ender şi Peter sunt la fel. Poate că eu semăn cu Peter, dar nu Ender, câtuşi de puţin! I-o spuneam când plângea, i-am spus-o de multe ori, „tu nu eşti ca Peter, ţie nu-ţi place să le faci rău oamenilor, eşti bun şi blând şi nu semeni deloc cu Peter!”

— Şi e adevărat.

Se domoli.

— Bineînţeles că-i adevărat. E foarte adevărat.

— Valentine, o să-l ajuţi pe Ender?

— Acum nu pot face nimic pentru el.

— Nimic altceva decât ce făceai şi înainte. Vorbeşte-i şi spune-i că lui nu i-a plăcut niciodată să facă rău oamenilor, că-i bun şi blând şi că nu seamănă deloc cu Peter. Ăsta-i lucrul cel mai important. Că nu seamănă absolut deloc cu Peter.

— Îl pot vedea?

— Nu. Vreau să-i scrii o scrisoare.

— La ce bun? Nu mi-a răspuns la nici una dintre scrisorile pe care i le-am trimis.

Graff suspină.

— A răspuns la toate scrisorile pe care le-a primit.

Fata pricepu într-o singură clipă.

— Eşti cu adevărat un ticălos!

— Izolarea este… mediul optim pentru creativitate. Noi doream ideile lui, nu… nu contează. Nu trebuie să mă justific faţă de tine.

„Atunci de ce o faci”?

— Însă el a slăbit ritmul. E în derivă. Vrem să-l împingem mai departe şi se opune.

— Poate că i-aş face un bine lui Ender, dacă ţi-aş spune să te duci dracului.

— M-ai ajutat deja. Mă poţi ajuta şi mai mult. Scrie-i.

— Promite-mi că nu vei cenzura nimic.

— N-o să promit aşa ceva.

— Atunci las-o baltă!

— Nici o problemă. Voi scrie eu în numele tău. Pentru reconstituirea stilului, putem folosi celelalte scrisori ale tale. E foarte simplu.

— Vreau să-l văd.

— O să capete prima permisie când împlineşte optsprezece ani.

— I-aţi spus că o capătă la doisprezece ani.

— Am modificat regulamentul.

— De ce te-aş ajuta?

— Nu mă ajuta pe mine. Ajută-l pe Ender. Ce contează dacă în felul ăsta ne ajuţi şi pe noi?

— Ce lucruri îngrozitoare îi faceţi acolo?

Graff chicoti.

— Valentine, draga mea fetiţă, lucrurile îngrozitoare de abia de-acum încep.

Ender citi patru rânduri până să-şi dea seama că scrisoarea nu era de la unul din soldaţii şcolii. Sosise în mod obişnuit — un mesaj CORESPONDENŢĂ, când conectase pupitrul. Citi patru rânduri, apoi derulă până la sfârşit şi se uită la numele expeditorului. După aceea reveni la început şi ghemuindu-se pe pat, citi şi reciti:

ENDER,

TICĂLOŞII N-AU VRUT SĂ-ŢI DEA NICI UNA DIN SCRISORILE MELE PÂNĂ ACUM. CRED CĂ ŢI-AM SCRIS DE O SUTĂ DE ORI ŞI TU POATE AI CREZUT CĂ NU ŢI-AM SCRIS NICIODATĂ. BA DA. NU TE-AM UITAT. ÎMI AMINTESC ZIUA TA DE NAŞTERE. ÎMI AMINTESC TOTUL. UNII AR PUTEA SĂ CREADĂ CĂ, PENTRU CĂ EŞTI SOLDAT, EŞTI UN TIP DUR ŞI CRUD CĂRUIA ÎI PLACE SĂ LE FACĂ RĂU OAMENILOR, CA PUŞCAŞII DIN VIDEO, DAR EU ŞTIU CĂ NU-I ADEVĂRAT. TU NU EŞTI DELOC CA ŞTII-TU-CINE.

EL PARE MULT MAI CUMSECADE, DAR PE DINĂUNTRU E TOT JOSNICĂLOS.

POATE CĂ TU PARI RĂU, DAR EU NU MĂ LAS PĂCĂLITĂ. TOT CANOE, VÂSLIND.

CU DRAG,

BUZILĂ-VAL.

NU-MI RĂSPUNDE. PROBABIL C-O SĂ-ŢI PISICANALIZEZE SCRISOAREA.

Evident, fusese scrisă cu aprobarea deplină a profesorilor. Nu încăpea însă îndoială că autoarea era Val. Felul cum scrisese „psihanalizeze”, epitetul „josnicălos” pentru Peter, gluma cu canoe, însemna „ca Noe”, toate erau lucruri pe care le cunoştea numai ea.

Şi totuşi erau cam prea evidente, de parcă cineva dorise să fie absolut sigur că Ender avea să creadă scrisoarea autentică. „De ce atâta insistenţă, dacă este autentică?”

„Oricum, chiar dacă ar fi scris-o ea cu mâna ei, nu-i adevărată pentru că au silit-o s-o scrie. A mai scris şi până acum, dar n-au lăsat să treacă nici o scrisoare. Poate că acelea au fost autentice, însă asta a fost comandată; face parte din manipularea lor.”

Şi disperarea îl copleşi iarăşi. Acum ştia motivul. Acum ştia ce anume ura atât de mult. N-avea nici un control asupra propriei sale vieţi. Ei conduceau totul. Ei luau toate hotărârile. Lui i se lăsase doar jocul, atât; în rest existau numai ei, cu regulile, planurile, lecţiile şi programele lor, iar tot ceea ce putea el face era să lupte în bătălii. Singurul lucru real, unicul lucru real şi pretenţios, era amintirea lui despre Valentine, persoana care-l iubise înainte de a fi jucat vreun joc, care-l iubise indiferent dacă exista sau nu un război cu gândacii, dar o luase şi o înrolaseră de partea lor. Acum era una dintre ei.

Îi ura pe ei şi jocurile lor . Îi ura atât de mult, încât plânse recitind scrisoarea aceea scrisă la comandă, fără conţinut. Ceilalţi băieţi din Armata Phoenix îl văzuseră şi-şi feriră privirile. Ender Wiggin plângea? Era tulburător, se petrecea ceva teribil.

Cel mai bun soldat din toate armatele zăcea în patul lui şi plângea. În dormitor se lăsă o tăcere adâncă.

Ender şterse scrisoarea din pupitru, o şterse din memorie, apoi programă jocul său neterminat. Nu ştia de ce dorea atât de mult să-l joace, să ajungă la Capătul Lumii, dar nu pierdu nici o clipă. Abia când sui pe nor, trecând peste culorile toamnei din lumea de basm, abia atunci pricepu ce anume urâse cel mai mult din scrisoarea lui Val. Nu vorbea decât despre Peter. Despre faptul că el nu semăna deloc cu Peter. Cuvinte pe care sora lui i le spusese în atâtea rânduri, ţinându-l în braţe, alintându-l în timp ce el tremura de frică şi furie şi ură după ce-l chinuise Peter — atât conţinea scrisoarea.

Asta solicitaseră ei. Blestemaţii o ştiau, şi mai ştiau despre imaginea lui Peter din oglinda din turn; ei ştiau totul, iar Val nu era decât o altă unealtă prin care îl puteau controla, un alt şiretlic ce putea fi utilizat.