Orson Card - Jocul lui Ender

Continua cu şedinţele de seară, la care participa acum un grup de soldaţi de elită, desemnaţi de comandanţi, deşi puteau veni şi soldaţi din ciclul întâi. Alai era de asemenea şef de pluton, în altă armată, şi rămăseseră prieteni buni. Shen nu avansase, dar asta nu reprezenta o barieră. Blândul Dink acceptase în sfârşit comanda şi-i urmase lui Rose Năsosu' la conducerea Şobolanilor. „Totul merge bine, foarte bine, n-aş fi putut cere ceva mai bun…”

„Atunci de ce-mi urăsc viaţa?”

Parcurse etapele antrenamentelor şi jocurilor . Îi plăcea să-i înveţe pe băieţii din plutonul lui şi ei îl urmau cu loialitate. Era respectat de toţi şi tratat cu deferenţă la antrenamentul de seară. Alţi comandanţi veneau să studieze ce făcea . În sala de mese, soldaţii îi cereau permisiunea de a se aşeza la masa lui. Până şi profesorii erau politicoşi.

Era atât de respectat, încât îi venea să urle.

Îi privea pe puştii din armata lui, de-abia ieşiţi din ciclul întâi, îi urmărea cum se jucau, cum râdeau de şefii lor atunci când credeau că nu-i vedea nimeni . Îl fascina camaraderia vechilor prieteni, care se ştiau de mulţi ani în Şcoala de Luptă, care râdeau şi povesteau despre vechi bătălii, despre soldaţi şi comandanţi care absolviseră.

Însă cu vechii lui prieteni nu existau râsete şi depanare de amintiri. Doar muncă. Inteligenţă şi aţâţare provocate de joc, dar nimic altceva. Într-o seară, la un moment dat, făcuseră o pauză în timpul antrenamentului. Ender şi Alai discutau despre subtilităţi ale manevrelor în spaţiu deschis, când Shen apăruse lângă ei . Îi ascultase câteva clipe, apoi îl prinse brusc de umeri pe Alai şi strigase:

— Nova! Nova! Nova!

Alai izbucnise în râs şi pentru o secundă sau două, Ender îi privise rememorând împreună bătălia când manevrele în spaţii deschise fuseseră reale; şi cum trecuseră pe lângă băieţii mai mari şi…

După aceea îşi amintiseră de prezenţa lui.

— Iartă-ne Ender, spusese Shen.

„Să-l iert? Pentru ce? Pentru că erau prieteni?”

— Şi eu am fost atunci acolo, să ştiţi, le zisese.

Iar ei îşi ceruseră scuze încă o dată . Înapoi la treabă . Înapoi la respect. Ender îşi dăduse seama că în râsetele lor, în prietenia lor, nu se gândiseră că era inclus şi el.

„De fapt, cum să fi crezut că am fost şi eu acolo? Am râs? M-am alăturat lor? Stăteam locului şi-i priveam aidoma unui profesor. Aşa mă şi consideră. Un profesor. Soldatul legendar. Nu unul dintre ei. Nu cineva pe care-l îmbrăţişezi şi-i şopteşti Salaam la ureche.”

Asta durase numai atâta vreme cât el păruse o victimă. Cât păruse vulnerabil. Acum era super-soldatul şi devenise absolut singur.

„Plânge-ţi singur soarta, Ender.” Stând pe pat, scrise pe pupitrul său: BIETUL ENDER. Apoi râse şi şterse cuvintele. „Nu există băiat sau fată din şcoala asta care n-ar dori să schimbe locul cu mine.”

Ceru pe pupitru jocul cu Ţara-din-poveşti. Trecu, aşa cum făcea ades, prin sătucul ridicat de pitici în deluşorul creat de leşul Uriaşului. Fusese uşor să construiască pereţi solizi din coastele uşor curbate, între care exista spaţiu suficient pentru ferestre.

Întregul schelet era împărţit în locuinţe ale căror uşi dădeau pe cărarea formată din şira spinării. Amfiteatrul public fusese scobit în pelvis, iar turma de ponei a sătucului păştea între picioarele gigantului. Ender habar n-avea cu ce se ocupau piticii, dar îl lăsau în pace când le traversa aşezarea şi nici el nu le făcea vreun rău.

Sări peste ridicătură de la baza pieţei publice şi coborî pe păşune. Poneii fugiră din calea lui. Nu-i urmări. De acum, Ender nu mai înţelegea modul de funcţionare a jocului. Pe timpuri, înainte de a ajunge prima dată la Capătul Lumii, totul era numai luptă şi situaţii ce trebuiau rezolvate — să ucizi duşmanii înainte de-a te ucide ei, sau să-ţi dai seama cum poţi depăşi un obstacol. Acum însă nu ataca nimeni, nu apărea nici o luptă şi oriunde s-ar fi dus, nu existau obstacole.

Cu excepţia, desigur, a camerei din castel.

Rămăsese singurul loc periculos. Iar Ender, oricât s-ar fi jurat că n-avea s-o mai facă, revenea mereu acolo, ucidea mereu şarpele, privea mereu chipul fratelui său şi mereu, orice ar fi făcut, murea.

Acum se întâmplă la fel . Încercă să folosească cuţitul de pe masă ca să desprindă o piatră din perete. Imediat ce îndepărtă mortarul, prin crăpătură începu să se reverse apă şi Ender privi cum personajul lui, acum nereacţionând la comenzi, se străduia cu disperare să rămână în viaţă, să nu se înece. Ferestrele încăperii dispăruseră, apa crescu şi personajul se înecă . În tot acest timp, chipul lui Peter Wiggin rămase în oglindă şi-l privi.

„Sunt prins ca într-o capcană aici”, se gândi Ender, „captiv la Capătul Lumii, fără nici o ieşire.” Şi înţelese atunci, în sfârşit, ce însemna gustul amar ce-l însoţea în ciuda tuturor succeselor sale din Şcoala de Luptă. Era gustul disperării.

Când Valentine ajunse la şcoală, toate căile de acces erau păzite de soldaţi în uniforme. Aceştia nu stăteau nemişcaţi, aidoma unor santinele, ci se plimbau de colo-colo, parcă aşteptând ca cineva dinăuntru să-şi termine treburile. Purtau uniformele Marinei FI, aceleaşi care se puteau vedea pe video în lupte sângeroase. Locul căpătase un aer de aventură; toţi elevii comentau aţâţaţi.

Nu şi Valentine . În primul rând, o făcu să se gândească la Ender . În al doilea rând, o sperie. Recent, cineva publicase un comentariu virulent la adresa antologiei de articole a lui Demostene. Comentariul, şi implicit articolele ei, fuseseră discutate în conferinţa deschisă de pe reţeaua de relaţii internaţionale, cu unii dintre oamenii cei mai importanţi ai zilei atacând sau apărându-l pe Demostene. Cel mai mult o îngrijorase remarca unui englez: „Fie că-i place, fie că nu, Demostene nu poate rămâne veşnic incognito. A revoltat prea mulţi oameni înţelepţi şi a încântat prea mulţi inconştienţi pentru a se mai ascunde înapoia pseudonimului său atât de adecvat. Fie că îşi va dezvălui singur identitatea, pentru a-şi asuma conducerea forţelor lipsei de raţiune pe care le-a stârnit, fie va fi demascat de către adversarii săi, pentru a înţelege mai bine boala ce a produs o asemenea minte deformată.” Peter fusese încântat, ceea ce era de aşteptat. Valentinei îi era teamă că persoane îndeajuns de influente fuseseră deranjate de caracterul lui Demostene şi aveau să-l pună sub urmărire. FI o putea face, chiar dacă guvernului american i se interzicea, prin Constituţie. Iar trupele FI se strânseseră la şcoala medie Western Guilford! Nu era tocmai domeniul obişnuit de recrutare al Marinei.

De aceea, nu fu surprinsă găsind un mesaj clipind pe pupitrul ei, imediat ce-l Conectă:

PREZENTARE IMEDIATĂ LA BIROUL DR. LINEBERRY

Aşteptă nervoasă în anticamera directoarei, până ce aceasta deschise uşa şi o chemă înăuntru. Ultima ei îndoială dispăru când îl văzu pe bărbatul pântecos în uniformă de colonel FI, care stătea în singurul fotoliu din odaie.

— Eşti Valentine Wiggin, rosti el.

— Da, şopti fata.

— Eu sunt colonelul Graff. Noi doi ne-am mai întâlnit.

„Cum?! Când am avut eu de-a face cu FI?”

— Am venit pentru o discuţie confidenţială despre fratele tău.

„Deci nu-i vorba numai de mine”, se gândi ea. „L-au găsit şi pe Peter. Sau e altceva? Să fi făcut Peter vreo nebunie? Crezusem că a terminat cu aşa ceva.”