Orson Card - Jocul lui Ender

Valentine era mai degrabă tulburată de calmul băiatului.

— Să-nţeleg că aici întrevezi tu marea ocazie a lui Peter Wiggin?

— E vorba de ocazia noastră, Val!

— Peter, tu ai doisprezece ani. Eu, zece. Există un cuvânt pentru persoanele de vârsta noastră. Ni se spune „copii” şi suntem trataţi ca nişte căţeluşi.

— Însă noi nu gândim ca alţi copii, nu-i aşa, Val? Noi nu vorbim ca alţi copii. Şi în primul rând, noi nu scriem ca alţi copii.

— Pentru o discuţie care a început prin ameninţări cu moartea, cred că ne-am cam îndepărtat de subiect.

Cu toate acestea, Valentine se simţea extrem de aţâţată . În privinţa scrisului îl întrecea pe Peter. O ştiau amândoi. Odată, el încercase o caracterizare, spunând că el putea să sesiseze ce anume detestă oamenii cel mai mult la propria lor persoană şi să-i intimideze, în vreme ce Val putea să vadă ce însuşiri îşi apreciază oamenii cel mai mult şi astfel să-i măgulească. Era o afirmaţie cinică, însă adevărată. Valentine avea talentul de a-i convinge pe alţii asupra punctului ei de vedere — îi putea convinge că îşi doreau ceea ce voia ea să-şi dorească. Pe de altă parte, Peter îi putea doar face să se teamă de ceea ce voia el să se teamă. Când i-o spusese prima dată Valentinei, fata refuzase să-l asculte. Voia să creadă că reuşea să convingă oamenii pentru că avea dreptate, nu pentru că era inteligentă . Însă oricât îşi repeta că nu dorise niciodată să exploateze pe cineva, aşa cum făcea Peter, se bucura să ştie că putea, în felul ei, să controleze alţi oameni. Şi nu doar să le controleze acţiunile, într-un anume mod, le putea manipula dorinţele . Îi era ruşine de satisfacţia pe care o resimţea datorită acestei puteri, şi totuşi, uneori se trezea utilizând-o. Pentru ca profesorii să facă ceea ce dorea ea şi alţi colegi. Pentru ca mama şi tata să vadă lucrurile în felul ei. Uneori, era capabilă să-l convingă chiar şi pe Peter. Asta era cel mai înspăimântător — că-l putea înţelege destul de bine, că avea cu el o empatie care-i permitea să-i pătrundă în suflet. Existau în caracterul Valentinei mai multe trăsături din Peter decât ar fi suportat ea să recunoască, deşi, uneori cuteza să le analizeze . În timp ce Peter vorbea, fata se gândea: „Visezi la putere, dar în felul meu sunt mult mai puternică decât tine.”

— Am studiat istoria, spuse băiatul. Am învăţat despre şabloanele comportării umane. Există perioade când omenirea se rearanjează şi în asemenea momente, cuvintele corecte pot schimba lumea. Gândeşte-te ce-a făcut Pericle în Atena, sau Demostene…

— Păi… au izbutit să distrugă Atena.

— Pericle, da, însă Demostene n-a greşit în privinţa lui Filip…

— Sau l-a provocat…

— Vezi? Asta fac istoricii: argumentează despre cauză şi efect. De fapt, există momente când omenirea este în derută, iar glasul potrivit în locul potrivit poate s-o urnească. De pildă, Thomas Paine şi Ben Franklin. Bismarck… Lenin…

— Nu-s tocmai cazuri similare.

Îl contrazicea acum din obişnuinţă; pricepuse unde vroia să ajungă, şi se gândea că putea fi posibil.

— Nici nu mă aşteptam să-nţelegi imediat. Tu continui să crezi că profesorii cunosc lucruri care merită învăţate.

„Înţeleg mai multe decât crezi tu, Peter.”

— Deci te vezi în rolul lui Bismarck?

— Mă văd ca pe un individ care ştie cum să infiltreze idei în conştiinţa publică. Nu s-a întâmplat niciodată să faci o observaţie inteligentă, pentru ca, după câteva săptămâni, s-o auzi în conversaţia a doi adulţi necunoscuţi ţie? Sau la video?

— Întotdeauna mi-am zis c-o auzisem din altă parte, mai demult, şi doar mi se părea că-i originală.

— Greşeai! Surioară, în toată lumea asta există cel mult două sau trei mii de oameni la fel de inteligenţi ca noi. Iar aceştia duc o viaţă obişnuită. Fie sunt nişte profesori amărâţi, fie se ocupă de cercetare. Foarte puţini ocupă poziţii de putere.

— Bănuiesc că noi suntem ăia.

— Foarte amuzant! Ca un iepure şchiop!

— Cred că sunt câţiva prin pădurile din jur.

— Ţopăind în cerculeţe…

Valentine râse de imaginea aceea grotescă, apoi se urî pentru că o făcuse.

— Val, noi putem introduce genul de idei pe care toţi să le repete după două săptămâni. O putem face! Nu trebuie să aşteptăm până vom fi mari şi întemniţaţi în obişnuinţa unei slujbe.

— Peter, ai doisprezece ani!

— Nu, în reţele n-am vârstă. Pe reţele pot pune orice nume doresc şi tu poţi face la fel.

— Pe reţele suntem identificaţi drept elevi şi nu putem nici măcar intra în dezbateri, decât ca auditoriu, adică fără să putem spune nimic.

— Am un plan.

— Mereu ai câte un plan.

Se prefăcu nepăsătoare, dar ciuli urechile atentă.

— Putem intra în reţele ca adulţi, sub orice nume dorim, dacă tata ne pune pe codul lui de acces.

— De ce-ar face-o? Avem deja accesul de elevi. Ce o să-i spui: că-ţi trebuie accesul lui de cetăţean, ca să poţi cuceri lumea?

— Nu, Val. Eu n-o să-i spun nimic. Tu o să-i spui cât eşti de îngrijorată pentru mine. O să-i spui că eu încerc din răsputeri să mă comport cât mai bine la şcoală, dar tu ştii că mă înnebuneşte faptul că nu pot discuta cu persoane cu adevărat inteligente. Toţi îmi vorbesc de sus pentru că-s tânăr şi n-ajung niciodată să conversez cu egalii mei. Poţi dovedi că sunt tot mai nefericit.

Valentine se gândi la veveriţa ucisă din pădure şi-şi dădu seama că până şi descoperirea aceea făcea parte din planul lui Peter. Sau cel puţin o introdusese ulterior în planul său.

— Convinge-l să ne autorizeze să-i folosim accesul de cetăţean. Să accepte să ne tăinuim identitatea, pentru ca oamenii să ne acorde respectul intelectual pe care-l merităm.

Fata îl putea contrazice în chestiunile teoretice, dar nu şi în cele practice. Nu-i putea spune: „Ce te face să crezi că meriţi respect?” Citise despre Adolf Hitler. Se întrebase cum fusese acesta la doisprezece ani. Nu atât de inteligent, nu asemănător lui Peter, dar probabil tânjise la glorie. Şi cum ar fi evoluat oare lumea, dacă în copilărie Hitler ar fi suferit de pildă un accident?

— Val, rosti Peter, ştiu ce crezi despre mine: îţi spui că nu sunt un individ cumsecade.

Valentine azvârli spre el un ac de brad.

— O săgeată prin inima ta.

— De mai mult timp vroiam să discut cu tine, dar mi-a fost teamă.

Ea luă un alt ac între buze şi-l suflă către fratele ei. Căzu aproape imediat.

— Altă lansare ratată. „De ce se preface că este slab?”

— Val, mă temeam că n-o să mă crezi. Că nu vei crede c-o pot face.

— Peter, sunt convinsă că poţi face orice şi probabil vei face.

— Însă mă temeam şi mai mult c-o să mă crezi şi o să-ncerci să mă opreşti.

— Haide, ameninţă-mă iarăşi că mă ucizi! „Chiar crede că eu pot fi păcălită de masca asta de băiat cuminte?”

— Bun, am un simţ al umorului mai sumbru. Iartă-mă! Ţi-ai dat seama că te tachinam. Am nevoie de ajutorul tău.

— Tu eşti exact ceea ce-i trebuie lumii. Un băiat de doisprezece ani care să ne rezolve toate problemele.

— Nu-i vina mea că am doisprezece ani. Şi nu-i vina mea că acum mi se oferă ocazia. Acum e momentul când pot modela evenimentele. În perioadele de instabilitate, lumea recurge întotdeauna la democraţie şi învingător va fi cel cu glasul mai puternic. Toţi cred că Hitler a ajuns la putere datorită trupelor sale, datorită soldaţilor setoşi de sânge şi există un adevăr în asta, pentru că în lumea reală, puterea se clădeşte pe ameninţarea cu moartea şi pe dezonoare. Dar de fapt, Hitler a ajuns la putere prin vorbe, prin vorbele potrivite la momentul potrivit.