Orson Card - Jocul lui Ender

Primul obiect găsit a fost o oglindă. Iar în luciul ei zări un chip pe care-l recunoscu cu uşurinţă. Era Peter; pe bărbie i se prelingea un firişor de sânge, iar printr-un colţ al gurii ieşea o coadă de şarpe.

Ender scoase un strigăt şi azvârli pupitrul. Puţinii băieţi din dormitor săriră speriaţi, dar Ender îşi ceru scuze şi ei plecară. Privi din nou pupitrul. Personajul lui rămăsese pe loc, uitându-se în oglindă. Căută un obiect cu care s-o spargă, dar nu găsi nimic, iar oglinda nu se putea desprinde din perete . În cele din urmă, aruncă cu şarpele în ea. Se sparse, dezvăluind o gaură. Din ea ieşiră zeci de şerpi mai mici, care-l muşcară cu repeziciune . Încercând să şi-i smulgă de pe el, personajul se prăbuşi şi muri.

Ecranul se întunecă şi apărură cuvintele:

Ender deconectă pupitrul.

În ziua următoare câţiva comandanţi veniră la el sau îi trimiseră soldaţi să-i spună să nu-şi facă griji; cei mai mulţi dintre ei considerau că antrenamentele suplimentare erau o idee bună şi nu trebuia s-o abandoneze. Ca să se asigure că nimeni nu avea să-l mai deranjeze trimiteau câţiva soldaţi de-ai lor, care aveau nevoie de antrenamente suplimentare.

„Sunt tot atât de voinici cât şi gândacii care m-au atacat aseară. Dacă au de gând să încerce iarăşi, n-o să le fie uşor.”

În seara aceea, în loc de o duzină de băieţi, veniră patruzeci şi cinci, mai mult decât o armată şi, fie datorită prezenţei lor de partea lui Ender, fie datorită înfrângerii suferite cu o zi în urmă, agresorii nu apărură. Băiatul nu mai reveni în Ţara-din-poveşti . Însă aceasta îi popula visele . Îşi reamintea întruna ce simţise când ucisese şarpele, strivindu-l, aşa cum rupsese urechea băiatului, aşa cum îl bătuse pe Stilson şi tot aşa cum îi fracturase braţul lui Bernard. Cum se ridicase după aceea şi văzuse chipul lui Peter privindu-i din oglindă. „Jocul ăsta ştie prea multe despre mine. Jocul spune minciuni sfruntate. Eu nu sunt Peter. N-am răul în inimă.”

Apoi, teama şi mai mare că era un ucigaş, însă unul mai priceput decât avea să fie Peter vreodată; că tocmai trăsătura aceasta îi încânta pe profesori. „Ei au nevoie de ucigaşi pentru războaiele cu gândacii. De oameni care zdrobesc feţele duşmanilor în ţărână şi le împrăştie sângele în spaţiu.”

„Ei bine, sunt omul vostru. Sunt nemernicul sângeros pe care l-aţi dorit când mi-aţi ordonat apariţia pe lume. Sunt unealta voastră, şi ce mai contează dacă urăsc acea parte a mea de care aveţi cea mai mare nevoie? Ce contează că atunci când şerpii cei mici m-au ucis în joc, eu am fost de acord cu ei şi m-am bucurat?”

— Nu te-am chemat aici ca să pierdem timpul. Ce dracu a făcut calculatorul?

— Nu ştiu.

— Cum a putut lua o fotografie a fratelui lui şi s-o introducă în grafica jocului ăla?

— Domnule colonel, nu eu sunt programatorul. Ştiu doar că în jocul acesta nu s-a mai ajuns niciodată până aici. Ţara-din-poveşti era şi aşa un loc special, dar acum nu mai e tot Ţara-din-poveşti. Este dincolo de Capătul Lumii, şi…

— Cunosc numele alea. Nu ştiu însă ce-nseamnă!

— Ţara-din-poveşti era programată. Apare şi în alte câteva jocuri. Dar despre Capătul Lumii nu ştim absolut nimic.

— Nu-mi place ca un calculator să-i zăpăcească în felul ăsta mintea. Peter Wiggin este persoana cea mai influentă din viaţa lui, cu excepţia surorii sale, Valentine.

— Iar jocurile au fost create în scopul de a-i ajuta să se formeze, să găsească lumi în care să se simtă cât mai bine.

— N-ai înţeles, nu-i aşa, maior Imbu? Eu nu vreau ca Ender să se simtă bine la sfârşitul lumii. Misiunea noastră aici nu este de a ne distra la sfârşitul lumii.

— Sfârşitul lumii din joc nu înseamnă neapărat sfârşitul omenirii în războiul cu gândacii. Pentru Ender are un înţeles aparte.

— Perfect. Care anume?

— Nu ştiu, domnule. Nu sunt eu puştiul. Întrebaţi-l pe el.

— Maior Imbu, te întreb pe tine!

— Ar putea avea o mie de înţelesuri.

— Zi-mi unul!

— Aţi izolat băiatul. Poate că el doreşte sfârşitul acestei lumi, sfârşitul Şcolii de Luptă. Sau poate că-i vorba despre sfârşitul lumii în care a crescut ca băieţaş, a căminului său. Sau poate că-i felul lui de-a reacţiona faţă de băieţii pe care i-a băgat în spital aici. Ender e un puşti sensibil, o ştiţi doar, şi a făcut nişte lucruri destul de rele asupra altora, de aceea poate că doreşte sfârşitul acelei lumi.

— Sau poate că răspunsul e cu totul altul.

— Jocul acela este o relaţie între copil şi calculator. Laolaltă, ei creează poveşti. Poveştile respective sunt adevărate, în sensul că reflectă realitatea vieţii copilului. Asta-i tot ce ştiu.

— Să-ţi spun şi ce ştiu eu, maior Imbu. Imaginea aceea, a lui Peter Wiggin, nu putea fi luată dintr-unul din fişierele noastre din şcoală. După venirea lui Ender aici, nu mai avem nimic despre fratele lui. Totuşi, imaginea din oglindă e recentă!

— A trecut doar un an şi jumătate, domnule, cât de mult se putea schimba băiatul?

— Acum are cu totul altă pieptănătură. Gura i-a fost modificată ortodental. Am solicitat Pământului o fotografie actuală şi le-am comparat. Singurul fel în care calculatorul şcolii putea obţine o imagine similară era s-o ceară de la un calculator pământean. Dar unul care să nu fie în reţeaua FI. Aşa ceva ar fi necesitat autorizaţii speciale. Noi nu putem merge pur şi simplu în Comitatul Guilford din North Caroline ca să luăm o poză din dosarele şcolii de acolo. A autorizat cineva din şcoala noastră o asemenea acţiune?

— Nu înţelegeţi, domnule. Calculatorul Şcolii de Luptă este o simplă părticică din reţeaua FI. Dacă noi dorim o fotografie ne trebuie o autorizaţie, dar dacă programul jocului decide că poza e necesară…

— N-are decât s-o ceară şi-o capătă.

— Nu în fiecare zi. Doar când e spre binele copilului.

— Perfect, e spre binele lui. Dar de ce ? Fratele lui e periculos, a fost respins de noi pentru că e una dintre cele mai rele fiinţe omeneşti de care ne-am atins vreodată. De ce-i atât de important pentru Ender? De ce, după atâta timp?

— Domnule, vă răspund cu toată sinceritatea că habar n-am. Iar programul jocului este astfel făcut încât nu ne poate spune. Poate că de fapt nu ştie nici el. Este un teritoriu necunoscut.

— Vrei să spui că programul improvizează pe măsură ce se derulează acţiunea?

— Cam aşa ceva.

— Ei bine, atunci mă simt ceva mai bine. Crezusem că numai eu procedez aşa.

Valentine sărbători singură aniversarea celor opt ani ai lui Ender, în păduricea din spatele noii lor case din Greensboro. Curăţi un petic de sol, îndepărtând formele şi acele de brad, apoi zgârie numele lui Ender pe pământ cu o crenguţă. După aceea, făcu un rug mititel din cetină şi rămurele şi-l aprinse . Înălţându-se, fumul se împleti cu crengile şi cetina brazilor de deasupra. „Tot mai sus, în spaţiu”, îşi spuse ea în gând. „Până la Şcoala de Luptă”.

Nu primiseră nici o scrisoare şi, din câte ştiau, nici scrisorile lor nu ajunseseră la destinaţie. După plecarea lui Ender, mama şi tata stăteau la masă şi-i transmiteau scrisori lungi, la fiecare câteva zile. După o vreme, o făcuseră săptămânal iar când nu primiră nici un răspuns, lunar. Acum trecuseră doi ani de când fusese luat şi nu mai existau scrisori — absolut nici una — şi nici măcar amintirea zilei lui de naştere. „E mort”, se gândi ea cu amărăciune, „pentru că noi l-am uitat.”