Orson Card - Jocul lui Ender

— Tocmai mă gândeam să-l compar cu tine.

— Eu nu-i urăsc pe evrei, Val. Nu vreau să distrug pe nimeni şi nu doresc nici un fel de război. Vreau ca lumea să rămână unită. E ceva rău în asta? Nu vreau să revenim la situaţia dinainte. Ai citit despre războaiele mondiale?

— Da.

— Putem ajunge la aşa ceva. Sau, mai rău. Ne putem trezi prinşi în Tratatul Varşovia. N-ar fi o ipoteză interesantă?

— Peter, noi suntem copii, nu-nţelegi? Mergem la şcoală, creştem… Dar chiar în timp ce căuta contra-argumente Valentine dorea ca fratele ei s-o convingă. Dorise s-o convingă din capul locului.

Băiatul însă nu ştia că deja câştigase.

— Dacă cred asta, dacă accept asta, atunci ar trebui să stau şi să privesc cum se pierd ocaziile; dar când voi fi destul de mare, atunci va fi prea târziu. Val, ascultă-mă! Ştiu ce crezi şi ce simţi în privinţa mea, ştiu ce ai crezut dintotdeauna. Am fost un frate rău. Am fost crud cu tine, iar cu Ender — şi mai crud. Dar nu v-am urât. V-am iubit pe amândoi. Trebuie însă… trebuie să obţin controlul, mă-nţelegi? E cel mai important lucru pentru mine, e darul meu cel mai de preţ; pot vedea unde-s punctele slabe, cum pot fi ele atacate şi folosite. Pur şi simplu, văd toate astea fără efort! Aş fi putut deveni om de afaceri şi să conduc o supercorporaţie. M-aş fi zbătut şi aş fi manipulat, până ajungeam în vârf, dar ce aş fi obţinut? Nimic! Eu voi conduce, Val, eu voi controla . Însă vreau să fie ceva care să merite. Vreau să reuşesc ceva important. O Pax Americana în întreaga lume. Pentru ca atunci când va veni altcineva, după ce-i batem pe gândaci, când va apărea altcineva ca să ne cotropească, să constate că noi ne-am extins deja pe o mie de planete, că între noi domneşte pacea şi suntem imposibil de învins, înţelegi? Vreau să salvez omenirea de la autodistrugere.

Valentine nu-l auzise niciodată vorbind cu atâta sinceritate. Fără urmă de ironie, fără undă de minciună în glas. Devenise mult mai iscusit. Sau poate că atingea adevărul.

— Deci un băiat de doisprezece ani şi surioara lui mai mică vor salva lumea?

— Ce vârstă avea Alexandru? N-o să fac totul peste noapte. Acum abia încep. Dacă o să m-ajuţi…

— Nu cred că ceea ce-ai făcut veveriţelor a fost numai în scopul de-a impresiona. Cred c-ai făcut-o de plăcere.

Brusc, Peter izbucni în plâns şi-şi ascunse faţa în palme. Val bănui că se prefăcea, totuşi căzu pe gânduri. Era într-adevăr posibil s-o iubească şi să accepte, în clipa aceea extrem de importantă, să se arate slab în faţa ei pentru a-i câştiga dragostea. „Mă manipulează”, îşi spuse, „dar asta nu înseamnă că nu-i sincer.” Obrajii îi erau umezi şi ochii înroşiţi când îşi îndepărtă palmele.

— Ştiu, zise el. De asta mă tem cel mai mult. Că, de fapt, sunt un monstru. Nu vreau să fiu un ucigaş, dar n-am ce-i face…

Nu-l văzuse niciodată trădând atâta vulnerabilitate. „Cât de abil eşti, Peter. Ţi-ai păstrat slăbiciunea ca s-o poţi folosi acum şi să mă impresionezi.” Şi totuşi o impresionase. Deoarece, dacă era adevărat, chiar pe jumătate, atunci fratele ei nu era un monstru şi astfel ea îşi putea satisface dragostea de putere, atât de asemănătoare cu a lui, fără teama de a deveni ea însăşi monstruoasă. Ştia că Peter calcula chiar şi acum, însă credea că înapoia tuturor calculelor, spunea adevărul. Fusese ascuns sub multe straturi, dar el testase până îi descoperise încrederea.

— Val, dacă nu mă ajuţi, nu ştiu ce voi deveni . Însă dacă eşti lângă mine, dacă eşti partenerul meu, mă poţi opri să devin… aşa. Ca oamenii răi.

Ea încuviinţă din cap. „Doar pretinzi că împărţi puterea cu mine”, se gândi, „dar de fapt eu am putere asupra ta, chiar dacă n-o ştii.”

— Bine. O să te-ajut.

Începură să experimenteze imediat ce intrară pe codul de acces de cetăţean al tatălui. Se feriră de reţelele care cereau utilizarea numelui real. Nu era greu, deoarece numele reale contau numai în privinţa banilor. Ei n-aveau nevoie de bani. Lor le trebuia respect şi pe acesta îl puteau câştiga. Cu nume false, în reţelele cu adevărat importante, puteau juca orice rol. Bătrâni, femei de vârstă mijlocie, oricine, atâta vreme cât erau atenţi cum scriau. De văzut nu li se vedeau decât cuvintele, ideile . În reţele, toţi cetăţenii porneau de pe poziţii egale.

La primele încercări folosiră nume care să poată fi abandonate ulterior, nu identităţile plănuite de Peter să ajungă faimoase şi influente. Bineînţeles, nu erau invitaţi să participe la marile forumuri publice naţionale şi internaţionale — puteau asista doar ca spectatori, până să fie invitaţi sau aleşi. Dar luau parte şi priveau, citind eseurile publicate de numele celebre şi asistând la discuţiile afişate pe pupitrele lor.

Începură să-şi insereze comentariile în dezbateri minore, unde oamenii simpli le comentau pe cele importante. La început, Peter insistă să fie în mod deliberat incendiare: „Nu putem afla cum funcţionează stilul nostru dacă nu avem răspunsuri — iar dacă suntem banali, n-o să ne răspundă nimeni.”

Nu erau banali şi oamenii reacţionară. Răspunsurile primite public, prin reţea, erau caustice; cele expediate prin poştă, strict personale, erau vitriolante . Însă ei învăţară care anume atribute ale textelor erau considerate copilăreşti şi imature . Îmbunătăţiră stilul.

Când Peter aprecie că ştiau să scrie ca adulţii, renunţă la vechile identităţi şi începură să se pregătească pentru a atrage cu adevărat atenţia.

— Se pare că ne-am separat complet. Vom scrie despre lucruri diferite, şi în momente diferite. Nu ne vom referi niciodată la celălalt. Tu vei publica în special în reţelele de pe coasta vestică, iar eu în sud. Subiectele — locale. Aşa că, mai întâi documentează-te!

Se documentară. Uneori părinţii se îngrijorau văzându-i pe Valentine şi Peter permanent împreună, cu pupitrele sub braţ. Dar nu se puteau plânge — aveau note bune şi Valentine exercita o influenţă pozitivă asupra lui Peter. Schimbase complet atitudinea fratelui ei faţă de lumea înconjurătoare. Erau împreună în păduri, când vremea era frumoasă; sau în cofetării şi grădini interioare, atunci când ploua, şi-şi compuneau comentariile politice. Peter lucrase cu grija ambele personaje, pentru ca nici unul să n-aibă toate ideile sale; rămăseseră chiar şi câteva identităţi suplimentare pe care obişnuiau să le utilizeze pentru opiniile complet contrare.

— Să-i lăsăm pe amândoi să-şi găsească singuri calea, spusese băiatul.

O dată, obosită să mai tot scrie şi să rescrie până când Peter se arăta mulţumit, Valentine exclamase:

— N-ai decât să scrii şi singur!

— Nu pot, răspunse el. Nu se poate ca ambele personaje să se confunde. Niciodată! Nu uita că, într-o bună zi, vom fi suficient de celebri pentru a fi analizaţi. Va trebui ca de fiecare dată să ieşim drept individualităţi distincte.

Valentine continuă să scrie. Principala ei identitate în reţele era Demostene; numele îl alesese Peter. El îşi spunea Locke. Erau în mod evident pseudonime, dar şi asta făcea parte din plan.

— Cu puţin noroc, treptat vor încerca să ghicească cine suntem.

— Dacă devenim suficient de celebri, guvernul poate oricând să ne afle identităţile reale.

— Când se va întâmpla asta, o să fim prea bine consolidaţi ca să ne afecteze. S-ar putea ca oamenii să fie şocaţi, aflând că Demostene şi Locke sunt doi copii, dar vor fi deja obişnuiţi să ne asculte.