Orson Card - Jocul lui Ender

— Valentine, pari speriată. Nu e cazul. Ia loc, te rog. Te asigur că fratele tău e perfect sănătos. Nu ne-a înşelat aşteptările, ba dimpotrivă.

Şi acum, cu un val uriaş de uşurare interioară, fata înţelese că veniseră în legătură cu Ender. Ender! Nu era vorba de nici o pedeapsă, ci de micuţul Ender, care dispăruse de atâta timp, care acum nu juca nici un rol în planurile lui Peter. „Tu ai fost norocosul, Ender. Tu ai evadat înainte ca Peter să te poată prinde în complotul ăsta.”

— Valentine, ce simţi tu în legătură cu fratele tău?

— Ender?

— Bineînţeles.

— Ce pot să simt? Nu l-am văzut şi n-am mai auzit nimic despre el de când avea opt ani.

— Doamnă directoare, ne puteţi lăsa singuri?

Lineberry era îngrijorată.

— De fapt cred că Valentine şi cu mine o să avem o discuţie mult mai productivă dacă vom face o plimbare. Afară. Departe de aparatele de înregistrat pe care adjunctul dumneavoastră le-a instalat în această cameră.

Era prima dată când Valentine o vedea pe directoare rămasă fără grai. Colonelul Graff ridică un tablou de pe perete şi desprinse o membrană senzitivă sonor, împreună cu minusculul ei transmiţător.

— Ieftin, comentă el, dar cu rezultate. Crezusem că ştiaţi.

Lineberry luă aparatul şi se aşeză sfârşită înapoia biroului. Graff o conduse pe Valentine afară.

Ieşiră pe terenul de fotbal. Soldaţii îi urmau la distanţă; formaseră un cerc larg, pentru a-i proteja pe un perimetru cât mai întins.

— Valentine, avem nevoie de ajutorul tău pentru Ender.

— Ce fel de ajutor?

— Nici măcar asta nu ştim exact. Trebuie să ne ajuţi să ne dăm seama cum ne poţi ajuta.

— Ce s-a întâmplat?

— Asta-i altă problemă. Nu ştim.

Valentine nu se putu stăpâni şi izbucni în râs.

— Nu l-am văzut de trei ani! L-aţi ţinut acolo sus, cu voi, tot timpul!

— Valentine, călătoria mea dus-întors pe Pământ costă mai mulţi bani decât va câştiga tatăl tău toată viaţa. Eu nu mă plimb de plăcere.

— Regele a visat un vis, rosti fata şi duhul lui s-a tulburat, aşa încât le-a cerut înţelepţilor săi să-l tâlcuiască, altfel vor fi omorâţi. Doar Daniel l-a putut tălmăci, deoarece el era un profet.

— Citeşti Biblia?

— Anul ăsta studiem literatura clasică. Eu nu sunt un profet.

— Aş dori să-ţi pot spune totul despre situaţia lui Ender. Ar dura însă ore întregi, poate chiar zile şi după aceea va trebui să te izolez, pentru că multe amănunte sunt strict secrete. Să vedem ce putem face cu nişte informaţii limitate. Există un joc pe care elevii noştri îl joacă pe calculator.

Îi povesti despre Capătul Lumii, odaia fără ieşire şi chipul lui Peter din oglindă.

— Chipul e pus pe calculator, nu de Ender. De ce nu întrebaţi calculatorul?

— Calculatorul nu ştie.

— Şi eu ar trebui să ştiu?

— Este a doua oară când Ender a ajuns cu jocul acesta într-o fundătură, într-o situaţie aparent fără soluţie.

— Prima dată a rezolvat-o singur?

— În cele din urmă, da.

— Atunci lăsaţi-l şi probabil c-o va rezolva şi pe asta.

— Nu sunt sigur, Valentine, fratele tău e un băieţaş foarte nefericit.

— De ce?

— Nu ştiu.

— Se pare că nu ştiţi prea multe, aşa-i?

Pentru o clipă fata crezuse că Graff avea să se înfurie. El însă izbucni în râs.

— Aşa-i, nu ştim prea multe. Valentine, oare de ce Ender îl vede întruna în oglindă pe fratele tău, Peter?

— N-ar trebui. E o prostie.

— De ce este o prostie?

— Pentru că dacă vreodată a existat cineva care să fie opusul lui Ender, acela e Peter.

— Cum adică?

Valentine nu cunoştea un răspuns care să nu fi fost periculos. Prea multe întrebări referitoare la Peter puteau duce la necazuri. Ea ştia destule despre lume ca să înţeleagă că nimeni n-avea să ia în serios planurile lui Peter asupra dominaţiei mondiale; că n-aveau să fie considerate pericole pentru guvernele existente. Dar se putea ajunge la concluzia că Peter era nebun şi trebuia internat.

— Te pregăteşti să mă minţi, spuse Graff.

— Mă pregătesc să nu-ţi mai vorbesc deloc, răspunse Valentine.

— Şi ţi-e teamă. De ce anume?

— Nu-mi plac întrebările despre familia mea. Lăsaţi-mi familia în pace!

— Valentine, încerc să-ţi las familia în pace. Am venit la tine tocmai ca să nu fiu nevoit să-l testez pe Peter, sau să-i întreb pe părinţii tăi . Încerc să rezolv această problemă acum, cu persoana pe care Ender o iubeşte cel mai mult şi în care se încrede cel mai mult; poate chiar singura persoană pe care o iubeşte şi în care are încredere. Dacă n-o putem rezolva în felul ăsta, atunci îţi vom sechestra familia, ca să procedăm altfel. Nu este o chestiune minoră, şi eu nu mă dau bătut.

„Singura persoană pe care Ender o iubeşte şi în care are încredere.” Fata simţi un fior adânc de durere, de regret, de ruşine pentru că acum era atât de apropiată de Peter, că Peter devenise centrul vieţii ei. „Pentru tine, Ender, aprind focuri la aniversări. Pe Peter îl ajut să-şi îndeplinească toate visele.”

— Niciodată n-am crezut că sunteţi un om drăguţ. Nici când aţi venit să-l luaţi pe Ender şi nici acum.

— Nu juca rolul de fetiţă ignorantă. Ţi-am văzut testele când erai mică, iar în clipa de faţă nu există prea mulţi profesori care să poată ţine pasul cu tine.

— Ender şi Peter se urăsc.

— Ştiam asta. Spuneai că sunt opuşi. De ce?

— Peter… uneori poate fi odios.

— În ce mod?

— Rău. Doar rău, atât!

— Valentine, pentru binele lui Ender, spune-mi ce face atunci când erau?

— Ameninţă deseori cu moartea. N-o face în mod serios. Totuşi, când eram mici, eu şi Ender ne temeam de el. Zicea c-o să ne omoare. De fapt zicea c-o să-l omoare pe Ender.

— Am urmărit şi noi asemenea scene prin monitor.

— Tocmai monitorul era cauza.

— Asta-i tot? Mai povesteşte-mi despre Peter.

Şi astfel, Valentine povesti despre copiii din toate şcolile prin care trecuse Peter. Nu-i bătea niciodată, dar îi tortura în mod subtil. Afla care era pentru ei ruşinea cea mai mare şi o dezvăluia persoanei după a cărei dragoste tânjeau. Afla de ce anume se temeau cel mai mult şi avea grijă ca ei să-şi întâlnească frecvent obsesiile.

— Aşa a făcut şi cu Ender?

Valentine clătină din cap.

— Eşti sigură? Ender n-avea nici un punct slab? Ceva de care să se teamă sau de care să-i fie ruşine?

— Ender n-a făcut niciodată ceva de care să se ruşineze. Şi deodată, copleşită de propria ei trădare, de faptul că-l uitase pe Ender, începu să plângă.

— De ce plângi?

Fata scutură din cap. Nu putea explica cum se simţea când se gândea la fratele ei mai mic, care era bun şi pe care ea îl apărase atâta vreme, iar apoi îşi amintea că acum era aliata lui Peter, ajutorul lui Peter, sclava lui Peter într-o schemă aflată în afara controlului ei. „Niciodată Ender n-a cedat în faţa lui Peter, însă eu am fâcut-o, am devenit parte din el, aşa cum Ender n-a fost niciodată.”

— Ender n-a cedat niciodată, rosti ea.

— Cui?

— Lui Peter. Posibilităţii de a fi la fel ca Peter.

Merseră în tăcere de-a lungul uneia din tuşele terenului.

— Cum ar fi putut ajunge Ender ca fratele lui?

Valentine se înfioră.

— V-am spus deja. Dar Ender n-a făcut niciodată asemenea lucruri. El nu era decât un băieţaş . Însă amândoi voiam… Amândoi voiam să… să-l ucidem pe Peter.