Orson Card - Jocul lui Ender

Începură să compună dezbateri pentru personajele lor. Valentine pregătea prima intervenţie, iar Peter îi răspundea sub un nume fals. Răspunsul lui era inteligent şi dezbaterea era animată, cu multe invective rafinate şi o bună retorică politică. Valentine avea un talent special în privinţa aliteraţiilor, ceea ce făcea frazele ei memorabile. După aceea, introduceau dezbaterea în reţea, conferindu-i o durată rezonabilă, care să creeze impresia spontaneităţii. Uneori, alţi participanţi la reţea trimiteau comentariile lor, dar în general cei doi fraţi le ignorau, sau îşi adaptau replicile.

Peter urmărea atent frazele lor cele mai bune şi, investiga periodic reţeaua verificând dacă nu se reluau în alte părţi. Majoritatea erau repetate ici şi colo, iar unele apărură chiar în dezbaterile majore din reţelele de prestigiu.

— Suntem citiţi, spuse el. Ideile se răspândesc.

— Mai degrabă frazele.

— Ele constituie măsura. Uită-te, avem ceva influenţă. Deocamdată, nimeni nu ne citează nominal, dar discută aspectele pe care le abordăm. Practic, îi ajutăm să-şi alcătuiască lista de subiecte a dezbaterilor. Pătrundem!

— N-ar trebui să încercăm să intrăm în dezbaterile principale?

— Nu. Aşteptăm să ne invite.

Trecură numai şapte luni până când una din reţelele de pe coasta vestică trimise un mesaj lui Demostene. I se oferea o rubrică săptămânală într-un program de ştiri destul de bun.

— Nu pot avea o rubrică săptămânală, zise Valentine. Eu n-am nici măcar ciclul lunar.

— Între cele două nu există nici o legătură, replică Peter.

— Pentru mine există. Sunt încă un copil.

— Spune-le că eşti de acord, dar pentru că nu vrei să-ţi dezvălui adevărata identitate, plata să ţi-o facă sub formă de timp de acces în reţea. Un nou cod de acces prin identitatea corporaţiei lor.

— Ca atunci când guvernul vrea să mă urmărească…

— Să fii pur şi simplu o persoană anonimă care poate accede prin intermediul lor . În felul ăsta, codul de acces de cetăţean al tatei nu mai e implicat. Totuşi, nu pot înţelege de ce-l vor pe Demostene înaintea lui Locke?

— Talentul se ridică la suprafaţă.

Ca joc, era distractiv. Valentinei nu-i plăceau însă unele poziţii pe care Peter le impunea lui Demostene. Acesta începuse să se dezvolte ca un paranoic anti-Varşovia. O deranja deoarece Peter era cel care ştia cum să exploateze teama în scrierile lui — ea trebuia să-i ceară idei despre cum s-o facă . Între timp, Locke al lui urma strategiile moderate, empatice ale fetei . Într-un fel, avea sens. Făcând-o pe ea să-l scrie pe Demostene, însemna că şi băiatul avea o oarecare empatie, tot aşa cum Locke ar fi putut exploata temerile oamenilor . Însă efectul principal era că o ţinea legată strâns de Peter. Nu-l putea părăsi, ca să-l folosească pe Demostene în scop personal. N-ar fi ştiut cum s-o facă. Relaţia era însă valabilă în ambele direcţii. El nu-l putea scrie pe Logke, fără ajutorul surorii sale. Sau putea?

— M-am gândit că ideea este de a unifica lumea. Dacă scriu aşa cum zici tu că ar trebui s-o fac, Peter, atunci nu înseamnă că aţâţ la război împotriva Tratatului Varşovia?

— Nu la război, ci la deschiderea reţelelor şi interzicerea interceptărilor. Schimbul liber de informaţii. Respectarea regulamentelor Ligii, ce Dumnezeu!

Fără să vrea, Valentine începu să vorbească în stilul lui Demostene, deşi în nici un caz nu-i împărtăşea opiniile.

— Toţi ştiu că Tratatul Varşovia trebuia considerat ca o singură identitate legislativă. Schimbul internaţional de informaţii continuă să fie liber. Dar între naţiunile care alcătuiesc Tratatul, toate astea sunt chestiuni de organizare internă. Din acest motiv, ele au fost de acord cu hegemonia americană în Ligă.

— Ai trecut de partea lui Locke, Val. Ai încredere în mine. Trebuie să ceri desfiinţarea statutului oficial al Tratatului. Trebuie să inciţi rău de tot cât mai mulţi oameni. Ulterior, când vei începe să recunoşti necesitatea compromisului…

— Atunci n-o să mă mai asculte şi o să pornească războiul.

— Val, ai încredere în mine. Ştiu ce fac!

— De unde ştii? Nu eşti mai deştept ca mine şi nici n-ai mai făcut aşa ceva până acum.

— Am treisprezece ani, iar tu ai zece.

— Aproape unsprezece.

— Şi ştiu cum funcţionează lucrurile astea.

— Bine, o să fac cum zici tu. Dar fără chestiile alea cu „libertate sau moarte.”

— Ba şi cu ele.

— Şi într-o bună zi, când or să ne prindă şi-or să se întrebe de ce era atât de războinică surioara ta, sunt sigură că le vei spune că tu ai îndemnat-o.

— Eşti sigură că nu ţi-a venit ciclul, femeiuşco?

— Te urăsc, Peter Wiggin!

Pe Valentine o irită cel mai mult atunci când rubrica ei fu reprodusă de alte câteva reţele locale, iar tata începu s-o citească şi s-o comenteze în timpul mesei.

— În sfârşit un om cu capul pe umeri, zise el, apoi reproduse câteva din pasajele pe care Valentine le ura cel mai mult din propria ei operă. E bine să conlucrăm cu hegemoniştii ăştia ruşi, acum că există gândaci, dar după ce-i vom învinge, eu nu-i văd abandonând jumătate din lumea civilizată, nu, dragă?

— Cred că le iei pe toate prea în serios, replică mama.

— Îmi place acest Demostene . Îmi place cum gândeşte. Mă surprinde că nu-i în reţele importante — l-am căutat în dezbaterile de relaţii internaţionale, dar n-a participat la absolut nici una.

Valentinei îi pieri pofta de mâncare şi părăsi masa. După un răstimp destul de lung, Peter o urmă.

— Bun, zice el, deci nu-ţi place să-l minţi pe tata. Şi ce dacă? De fapt, nu-l minţi. El nu ştie că tu eşti Demostene, iar Demostene nu spune ceea ce crezi tu în realitate. Cele două se anulează reciproc; rezultanta lor e zero.

— Ăsta-i exact genul de raţionament care-l face pe Locke atât de imbecil.

Dar n-o îngrozea faptul că-şi minţea tatăl, ci că el era de acord cu Demostene. Crezuse că doar fraierii aveau să urmeze personajul acela.

După câteva zile, Locke fu solicitat pentru un editorial al unei reţele din New England, cu scopul precis de a oferi o replică popularei rubrici a lui Demostene.

— Nu-i rău pentru doi puşti care, laolaltă, au vreo opt fire de păr pubian, comentă Peter.

— E o cale lungă de la editorialistul unei reţele la conducătorul lumii, îi reaminti Valentine. E o cale atât de lungă, încât n-a facut-o nimeni până acum.

— Ba s-a făcut. Cel puţin echivalentul ei moral . În primul meu articol, voi spune minciuni despre Demostene.

— Ei bine, Demostene nici măcar nu va observa că Locke există. Niciodată!

— Deocamdată…

Cu noile identităţi asigurate acum prin câştigurile de pe urma rubricilor permanente, foloseau codul de acces al tatei numai pentru personaje secundare, pe care le abandonau. Mama observase că petreceau prea mult timp în reţele.

— Numai munca, fără joacă, oboseşte puţin, îi reaminti ea lui Peter. Băiatul lăsase mâna să-i tremure o fracţiune de secundă şi răspunse:

— Dacă crezi că ar trebui să mă opresc, bănuiesc că aş putea să ţin lucrurile sub control acum. Sunt absolut sigur.

— Nu, nu, spuse mama. Nu vreau să te opreşti. Doar… să fii atent, atât.

— Sunt atent, mamă.

Nimic nu era diferit, nimic nu se schimbase într-un an. Ender era sigur de asta, deşi parcă totul se acrise. Continua să fie primul în clasamentul individual şi nimeni nu se îndoia că o merita. La vârsta de nouă ani era şef de pluton în Armata Phoenix, comandată de Petra Arkanian.