Orson Card - Jocul lui Ender

Totuşi, Valentine nu-l uitase. Făcea astfel încât părinţii ei să nu-şi dea seama şi în primul rând nu scăpase nici o vorbă lui Peter despre cât de mult se gândea ea la Ender, cât de adesea îi scria scrisori la care ştia că n-avea să-i răspundă. Iar când mama şi tata îi anunţaseră că părăseau oraşul, pentru a se muta tocmai în North Caroline, Valentine înţelese că ei nu se mai aşteptau să-l revadă vreodată pe Ender. Plecau din singurul loc unde el ştia să-i caute. Cum avea Ender să-i găsească aici, printre copacii aceştia, sub cerul greu şi schimbător? Toată viaţa lui trăise în adâncul coridoarelor, iar dacă se mai afla încă în Şcoala de Luptă, acolo exista şi mai puţină natură. Ce ar fi crezut el despre toate astea?

Valentine ştia de ce se mutaseră aici. Era pentru binele lui Peter; pentru ca viaţa printre copaci şi mici vieţuitoare, natura în formă primitivă, aşa cum o puteau concepe mama şi tata, să-l domolească pe ciudatul şi chiar înfricoşătorul lor fiu. Şi, într-un fel, avură succes. Peter acceptă imediat natura. Făcea plimbări lungi: sub cerul liber, traversând păduri şi câmpii — mergând uneori o zi întreagă, doar cu un rucsac în care ducea două-trei sandvişuri, pupitrul său şi un briceag mic.

Însă Valentine ştia. Văzuse o veveriţă pe jumătate jupuită, răstignită pe beţe înfipte în pământ. Şi-l imaginase pe Peter punând capcana, capturând-o, apoi despicând atent pielea şi jupuind-o, fără să-i sfârtece abdomenul, privind muşchii zvâcnind şi încordându-se. Oare după câtă vreme murise veveriţa? Iar în tot timpul acela, Peter stătuse în preajmă, jucându-se pe pupitru, pe când viaţa veveriţei se scurgea.

La început, fata se îngrozise şi fusese gata să vomite la cină, privindu-l pe fratele ei mâncând cu poftă şi pălăvrăgind vesel. Mai târziu, gândindu-se, îşi dăduse seama că probabil pentru Peter reprezenta un soi de magie, aşa cum erau rugurile ei mititele; un sacrificiu menit să domolească zeii întunecaţi ce-i hăituiau sufletul. Mai bine să tortureze veveriţe decât pe copii. Peter fusese dintotdeauna un grădinar al suferinţei, sădind-o, îngrijind-o şi devorând-o nesăţios atunci când era pârguită; mai bine aşa, în doze mici şi concentrate, decât să perpetueze o cruzime surdă faţă de colegii de şcoală.

— Un elev model, spuneau profesorii lui. Păcat că nu avem o sută ca el în şcoală. Studiază permanent şi predă toate lucrările la timp . Îi place să înveţe.

Valentine ştia însă că era o înşelătorie. Adevărat, lui Peter îi plăcea să înveţe, însă profesorii nu aveau nici un merit . Învăţase totul acasă, prin intermediul pupitrului, conectându-se la biblioteci şi baze de date cu Valentine . Însă la şcoală se comporta de parcă era fascinat de lecţiile puerile. „Tii! niciodată nu m-am gândit că aşa arată broaştele pe dinăuntru”, zicea el, apoi acasă studia combinările celulelor în organisme prin intermedierea filotică a ADN-ului. Peter era un maestru al disimulării şi-i păcălea pe toţi profesorii săi.

Totuşi, era bine! Nu se mai bătea. Nu mai intimida. Se înţelegea cu toată lumea. Era un nou Peter.

Toţi credeau asta. Tata şi mama o spuneau atât de des, încât Valentinei îi venea să ţipe la ei: „Nu-i un nou Peter! E vechiul Peter, dar mult mai inteligent!”

„Cât de inteligent? Mai inteligent decât tine, tată! Mai inteligent decât tine, mamă! Mai inteligent decât orice persoană pe care o cunoaşteţi.”

„Dar nu mai inteligent decât mine.”

— Mă gândeam, rosti Peter, dacă să te ucid, sau nu.

Valentine se rezemă cu spatele de tulpina bradului; din rugul ei mititel rămăseseră doar câţiva tăciuni.

— Şi eu te iubesc, Peter.

— Ar fi foarte uşor. Faci mereu focurile astea cretine. Ţi-aş da una în cap, să te-ameţesc şi-apoi ţi-aş da foc.

— Eu mă gândisem să te castrez în timpul somnului.

— Nu-i adevărat. Tu te gândeşti la asemenea lucruri numai când sunt eu prezent. Scot din tine tot ce-ai mai bun. Nu, Valentine, am hotărât să nu te omor. Am hotărât că mă vei ajuta.

— Zău?

Cu câţiva ani în urmă, Valentine ar fi fost înspăimântată de ameninţările fratelui ei. Acum nu-i mai era frică. Nu pentru că nu-l credea pe Peter capabil s-o ucidă. Nu-şi putea imagina nimic într-atât de teribil încât Peter să nu fie în stare să-l facă. Ştia însă că el nu era nebun; se putea controla. Deţinea un autocontrol superior tuturor oamenilor cunoscuţi de Valentine, exceptând-o, poate, pe ea. Peter îşi putea amâna o dorinţă oricât ar fi fost nevoie; îşi putea masca orice sentiment. De aceea, fata ştia că nu i-ar fi făcut ei nici un rău, decât dacă câştigul ar fi justificat riscul. Şi nu-l justifica . Într-un fel, tocmai acesta era motivul pentru care îl prefera pe Peter altora. Acţiona întotdeauna doar mânat de un interes personal, dar o făcea inteligent. De aceea, pentru a rămâne în siguranţă, ea nu trebuia decât să se asigure că Peter avea interesul s-o ştie vie.

— Valentine, lucrurile se precipită. Am urmărit mişcările trupelor din Rusia.

— Ce tot vorbeşti?

— Vorbesc despre lumea din jur, Val. Ai auzit de Rusia? De marele imperiu? De Tratatul Varşovia? Sunt stăpânitorii Eurasiei, din Ţările de Jos până în Pakistan.

— Dar nu-şi publică mişcările trupelor.

— Bineînţeles că nu . Însă publică orarele trenurilor de pasageri şi mărfarelor. Mi-am programat pupitrul să le analizeze şi să extrapoleze deplasările pe aceleaşi rute ale trupelor secrete. Să facă asta pentru ultimii trei ani. Ştii ce-a descoperit? Că de şase luni, deplasările s-au înmulţit. Se pregătesc de război.

— Şi Liga? Şi gândacii?

Valentine nu înţelegea unde voia Peter să ajungă: o provoca deseori la asemenea discuţii legate de interpretări ale evenimentelor mondiale. O folosea pe ea ca să-şi testeze ideile şi să le îmbunătăţească. Cu ocaziile respective, fata îşi dezvolta propria gândire. Descoperise că, deşi rareori cădea de acord cu Peter despre felul cum trebuia să fie lumea, aveau aceeaşi părere asupra modului cum era aceasta de fapt. Deveniseră pricepuţi în a cerne informaţiile exacte din articolele ziariştilor incredibil de ignoranţi şi naivi. „Turma reporterilor”, cum le spunea Peter.

— Amiralul e sus, nu? El ştie ce se întâmplă cu flota. Ori au aflat că gândacii nu mai reprezintă o ameninţare reală, ori se pregătesc de bătălia finală. Indiferent care-i adevărul, războiul cu gândacii va lua sfârşit. Ruşii au în vedere perioada următoare.

— Dacă deplasează trupe, trebuie să aibă acordul Strategului.

— Este o problemă internă a Tratatului Varşovia.

Era destul de tulburător. Din clipa începerii războiului cu gândacii, faţada păcii şi cooperării rămăsese neclintită. Acum, Peter detectase o perturbare majoră a ordinii mondiale. Valentine avea o imagine mentală limpede ca o amintire despre cum fusese lumea înainte ca gândacii s-o determine să instaureze pacea.

— Deci revenim la situaţia dinainte…

— Cu unele schimbări. Datorită câmpurilor de forţă, armele nucleare au devenit inutile. Va trebui să ucidem numai cu miile, nu cu milioanele. Peter rânji: Val, trebuie să se întâmple! În clipa de faţă există uriaşa Flotă Internaţională, sub hegemonie americană. Când războiul cu gândacii va lua sfîrşit, puterea aceea o să dispară deoarece nu se bazează decât pe spaima comună faţă de inamici. Brusc, vom privi în jur şi vom descoperi că nici una din vechile alianţe nu mai există, cu o excepţie: Tratatul Varşovia. Adică forţa dolarului împotriva a cinci milioane de lasere. Noi vom deţine centura asteroizilor, însă ei vor avea Pământul, şi păpica ţi se va termina destul de repede în spaţiu dacă n-ai o planetă pe care să te bazezi.