Orson Card - Jocul lui Ender

— N-am vrut să te tulbur.

— Nu-i nimic. Nu mă gândesc prea mult la ea, pentru că întotdeauna păţesc… aşa.

— Exact, noi nu plângem niciodată. Cristoase, nu m-am gândit până acum! Nimeni nu plânge! încercăm cu adevărat să fim adulţi. Aşa, ca taţii noştri. Pariez că taică-tău era ca tine. Pariez că era tăcut şi înghiţea multe, apoi izbucnea şi…

— Eu nu semăn cu tata.

— Deci poate că greşesc. Uită-te însă la Bonzo, fostul tău comandant. El are un sindrom avansat de trufie spaniolă. Nu-şi poate permite să aibă slăbiciuni. Să fii mai bun decât el constituie de-a dreptul o insultă. Să fii mai puternic e ca şi cum i-ai tăia coaiele. De asta te urăşte, pentru că n-ai suferit când a-ncercat să te pedepsească. Pentru asta e-n stare cu adevărat să te ucidă. E nebun! Toţi sunt nebuni.

— Şi tu nu eşti?

— Eu nebun şi eu, băiatu', dar când eu nebun, eu merge, eu pluteşte singur în aer şi nebunia iese din mine, intră-n pereţi şi nu mai iese de-acolo decât la bătălie, când băieţii se loveşte de pereţi şi-o scoate.

Ender zâmbi.

— Şi tu nebun curând, urmă Dink. Hai să mâncăm!

— Eu cred că poţi fi comandant fără să fii nebun. Poate că dacă ştii despre nebunie, o poţi evita.

— N-o să-i las pe ticăloşi să mă-ncalece, Ender. Te-au luat şi pe tine în colimator şi nu intenţionează să te trateze cu bunătate. Uită-te ce ţi-au făcut până acum!

— Nu mi-au făcut nimic altceva decât că m-au promovat.

— Şi-asta-ţi face viaţa mai uşoară?

Ender râse şi scutură din cap.

— Poate că ai dreptate.

— Ei cred că te-au prins. Nu-i lăsa!

— Dar de asta am venit, spuse Ender. Ca să fiu transformat într-o unealtă. Ca să salvez lumea.

— Cum poţi să mai crezi în povestea asta?

— Care poveste?

— Ameninţarea gândacilor… Salvarea lumii… Uite ce-i, Ender, dacă gândacii ar dori să ne desfiinţeze, ar fi deja aici. Nu ne mai invadează. I-am bătut şi au fugit.

— Şi filmele…?

— Toate sunt din Prima şi a Doua Invazie. Bunicii tăi nici nu se născuseră când i-a terminat Mazer Rackham. Uită-te cu atenţie. Totu-i o farsă. Nu există nici un conflict, doar ne înnebunesc pe noi.

— De ce?

— Pentru că atâta vreme cât oamenii se tem de gândaci, FI poate rămâne la putere şi atâta vreme cât este la putere, anumite ţări îşi pot păstra autoritatea supremă. Mai uită-te la video, Ender . În curând, oamenii se vor prinde de jocul ăsta şi va izbucni un război civil care va însemna sfârşitul total. Asta e ameninţarea, nu gândacii. Iar când va izbucni, noi doi n-o să mai fim prieteni. Pentru că tu eşti american, ca şi dragii noştri profesori. Iar eu nu sunt.

Merseră în sala de mese şi mâncară, discutând despre alte lucruri. Cu toate acestea, Ender ţinea minte cuvintele lui Dink. Şcoala de Luptă era atât de izolată, jocurile atât de importante în minţile copiilor, încât Ender uitase de lumea din exterior. Onoare spaniolă… Război civil… Politică… Şcoala de Luptă era într-adevăr un loc foarte mic.

Totuşi, Ender nu ajunsese la concluziile lui Dink. Gândacii erau reali. Ameninţarea era reală. FI controla o mulţime de lucruri, însă nu şi reţelele TV şi video. Cel puţin nu acolo unde crescuse Ender . În locul unde trăise Dink, în Ţările de Jos, aflate de trei generaţii sub hegemonie rusească, poate că totul era controlat, însă Ender ştia că minciunile nu puteau dura mult în America. Aşa încât continua să creadă.

Continua să creadă, dar sămânţa îndoielii fusese plantată acum, iar la răstimpuri îi mai încolţea un firicel de rădăcină. Sămânţa aceea schimba totul . Îl făcu pe Ender să asculte mai atent ce vor de fapt oamenii şi nu ceea ce spun . Îl făcu mai înţelept.

La antrenamentul din seara aceea nu veniră decât jumătate din băieţi.

— Unde-i Bernard? întrebă Ender.

Alai rânji. Shen închise ochii şi adoptă o mască meditativă.

— N-ai auzit? răspunse un băiat. Umblă vorba că oricine se antrenează cu tine n-o să ajungă nimic în nici o armată. Se zice că nici un comandant nu vrea soldaţi stricaţi de instrucţia ta.

Ender încuviinţă din cap.

— Da' după cum o văd eu, urmă băiatul, dac-o să fiu cel mai tare soldat, orice comandant deştept o să mă ia. Nu?

Continuară şedinţa. După vreo jumătate de oră, când exersau evitarea coliziunilor cu soldaţi îngheţaţi, în sală intrară câţiva comandanţi în diferite uniforme . În mod ostentativ, începură să noteze numele băieţilor.

— Hei! strigă Alai. Vedeţi să mă scrieţi corect!

La următorul antrenament veniră şi mai puţini băieţi . Îi povestiră lui Ender diferite cazuri: băieţi din ciclul întâi care fuseseră îmbrânciţi la duş, sau avuseseră accidente în sala de mese şi de jocuri, sau li se şterseseră fişierele de către cei mari care puteau sparge sistemele de protecţie primitive ale pupitrelor.

— În seara asta nu ne mai antrenăm, spuse Ender.

— Pe dracu'! replică Alai.

— Facem o pauză de câteva zile. Nu vreau ca puştii să păţească ceva.

— Dacă te opreşti, fie numai pentru o seară, o să-şi dea seama că au găsit un punct slab. E ca şi cum ai fi dat înapoi din faţa lui Bernard, când se purta ca un porc.

— În plus, interveni Shen, nouă nu ne este teamă şi nici nu ne pasă, aşa că-i obligaţia ta morală să continui. Avem nevoie de antrenamente, şi tu ai tot atâta nevoie.

Ender îşi aminti cuvintele lui Dink. Jocul era un fleac, comparat cu restul lumii. La urma urmei, de ce ar fi trebuit cineva să-şi piardă toate serile pentru jocul ăsta imbecil?

— Oricum, nu reuşim mare lucru, zise Ender şi porni spre ieşire. Alai îl opri.

— Te-au speriat şi pe tine? Te-au bătut la duşuri? Te-au băgat cu capu-n budă? Ţi-a băgat cineva pistolu-n cur?

— Nu.

— Mai eşti prietenul meu? şopti Alai.

— Da, răspunse Ender.

— Atunci şi eu mai sunt prietenul tău şi rămân aici să mă antrenez cu tine.

Băieţii cei mari veniră şi acum, dar mai puţini dintre ei erau comandanţi. Majoritatea erau soldaţi din alte armate. Ender recunoscu uniforma Salamandrelor. Chiar şi câteva uniforme ale Şobolanilor. De data aceasta, nu notară nici un nume. Dimpotrivă, râseră de ei, batjocorindu-i pe puştii din ciclul întâi, care încercau să stăpânească tehnici dificile cu muşchii lor neantrenaţi. Câţiva începuseră să se simtă ruşinaţi.

— Ascultaţi-i, le zise Ender. Ţineţi minte spusele lor. Dacă vreodată doriţi să vă scoateţi din minţi duşmanii, strigaţi-le exact aceleaşi lucruri . Îi vor face să acţioneze negând, să înnebunească. Dar noi nu înnebunim.

Lui Shen îi plăcu atât de mult ideea, încât după fiecare atac verbal, puse un grup de patru puşti să repete aceleaşi cuvinte, în cor, de cinci-şase ori la rând. După câteva asemenea refrene, câţiva dintre băieţii mari se lansară de pe pereţi ca să-i ia la bătaie.

Costumele fuseseră proiectate pentru condiţiile înfruntărilor cu arme care nu răneau; ofereau însă puţină protecţie şi împiedicau serios mişcările atunci când se ajungea la luptă corp la corp în imponderabilitate. Oricum, jumătate din cei veniţi la antrenamente erau îngheţaţi şi nu se puteau lupta; totuşi rigiditatea costumelor le conferea o utilitate potenţială. Ender le ordonă rapid să se adune într-unul din colţurile sălii. Cei mari râseră şi mai tare de ei, iar puţinii care rămăseseră lângă pereţi se alăturară acum atacului.