Orson Card - Jocul lui Ender

Utiliză unul dintre pupitrele publice din sala de jocuri şi se înscrise la un curs personal de autoapărare în condiţii de gravitate terestră. Nu se gândea să se răzbune pe Bonzo pentru că-l lovise. Dar intenţiona să nu mai permită nimănui s-o facă.

— Domnule colonel, până acum jocurile au fost programate cinstit. Cu stelele distribuite fie aleator, fie simetric.

— Cinstea e un atribut minunat, Anderson. N-are nimic de a face cu războiul.

— Jocul va fi compromis. Clasamentele comparative vor fi lipsite de sens.

— Slava Domnului!

— Va dura luni de zile, ani, până să proiectam şi să testam noile săli de luptă.

— De asta ţi-am cerut-o acum. Ca să începi. Să fii creativ. Să te gândeşti la toate combinaţiile de stele. Imposibile şi incorecte. Să te gândeşti la alte căi de a forţa regulamentul. Anunţuri în ultima clipa. Forţe inegale. După aceea, rulează simulările şl vezi care sunt cele mai dure şl cele mai simple. Dorim o progresie inteligentă. Dorim să-l dezvoltăm.

— Când intenţionaţi să-l faceţi comandant? La opt ani?

— Bineînţeles că nu. Încă nu i-am strâns armata.

— Ah, deci aşa intenţionaţi să aranjaţi lucrurile?

— Te-ai apropiat prea mult de joc, maiorule. Uiti că nu-i altceva decât un exerciţiu de antrenament.

— E în acelaşi timp poziţie, identitate, scop, nume; tot ceea ce-i modelează pe copiii aceştia vine din joc. Când se va afla că poate fi manipulat, cântărit, aranjat, Şcoala nu va mai exista. Nu exagerez.

— Ştiu.

— De aceea, sper că Ender Wiggin este într-adevăr cel căutat, pentru că veţi distruge eficienţa metodei noastre de instruire pentru mult timp.

— Dacă nu-i Ender, dacă vârful lui de sclipire militară nu coincide cu sosirea flotei noastre la planetele gândacilor, atunci n-o să mai conteze care-i metoda de instruire.

— Sper să mă scuzaţi, domnule Graff, dar consider că trebuie să raportez Strategului şi Hegemonului ordinele dumneavoastră şi opinia mea asupra consecinţelor.

— De ce nu dragului nostru Amiral?

— Toată lumea ştie că-l aveţi în buzunar.

— Câtă ostilitate, maior Anderson! Şi crezusem că suntem prieteni.

— Suntem. Şi cred că aveţi dreptate în legătură cu Ender. Pur şi simplu nu sunt de acord ca singur, absolut singur, să hotărâţi soarta lumii.

— Nici măcar nu cred că am dreptul să decid soarta lui Ender Wiggin.

— Deci nu vă deranjează dacă o să raportez?

— Ba bineînţeles că mă deranjează, tembelule! Asta e ceva ce trebuie decis de oameni care ştiu ce fac, nu de politicienii ăştia speriaţi, care şi-au obţinut posturile pentru că, întâmplător, au putere politică în ţara din care provin.

— Dar înţelegeţi de ce o fac.

— Pentru că eşti un nenorocit de birocrat atât de miop, încât crezi că trebuie să te acoperi pentru cazul în care lucrurile ies prost. Ei bine, dacă lucrurile ies prost, toţi o să fim hrana gândacilor! Ai încredere în mine, Anderson, şi nu-mi aduce pe cap toată blestemata aia de Hegemonie! Ceea ce fac e îndeajuns de greu şi fără prezenţa lor.

— Nu vi se pare cinstit? Jocurile sunt măsluite împotriva dumneavoastră? Lui Ender i-o puteţi face, dar nu vă place să fiţi într-o situaţie similară, aşa-i?

— Ender Wiggin e de zece ori mai inteligent şi mai puternic decât mine. Ceea ce-i fac eu îi va scoate la iveală geniul. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost strivit. Maior Anderson, ştiu că stric jocul, şi ştiu că-l iubeşti mai mult decât pe oricare dintre băieţii care-l joacă. Urăşte-mă dacă vrei, dar nu mă opri!

— Îmi rezerv dreptul de-a înştiinţa oricând Hegemonul şi Strategul. Deocamdată… faceţi ce doriţi.

— Îţi mulţumesc foarte mult.

— Ender Wiggin, micul prostănac care conduce-n clasament, ce plăcere să te-avem printre noi! Comandantul Armatei Şobolan zăcea întins pe un pat, în pielea goală şi cu pupitrul în braţe. Dacă te-avem pe tine, cum să mai pierdem de acum? Câţiva băieţi din apropiere chicotiră.

Nu puteau exista două armate mai diferite decât Salamandrele şi Şobolanii. Dormitorul era dezordonat şi gălăgios. După experienţa cu Bonzo, Ender crezuse că absenţa disciplinei urma să fie o bine venită uşurare . În loc de aşa ceva, descoperi că se aşteptase la linişte şi ordine, iar dezordinea de aici îl stânjenea.

— Ne descurcăm a-ntâia, Ender Tender. Io-s Rose Năsosu', un evreiaş clasa unu, iar tu nu eşti decât o puţulică de creştin. Să nu uiţi cheştia-asta!

De la formarea FI, Strategul forţelor militare fusese întotdeauna un evreu. Exista o legendă potrivit căreia generalii evrei nu pierdeau războaie. Şi, deocamdată, era adevărat . Îi făcea pe toţi evreii din Şcoala de Luptă să viseze la funcţia de Strateg, conferindu-le prestigiu de la început . În acelaşi timp, trezea şi resentimente. Adesea, Armata Şobolan era poreclită Forţa Cac, parodiind denumirea Forţei de Atac a lui Mazer Rackham. Multora le plăcea să-şi amintească faptul că în timpul celei de-a Doua Invazii, deşi un evreu american era Hegemonul alianţei, un alt evreu israelit ocupase funcţia de Strateg la comanda generală a apărării FI, iar un evreu rus fusese Amiralul flotei, adevăratul erou fusese Mazer Rackham, un neo-zeelandez puţin cunoscut, jumătate Maori, adus de două ori înaintea curţii marţiale, dar a cărui Forţă de Atac alungase, şi, în cele din urmă zdrobise, flota gândacilor în vecinătatea lui Saturn.

Dacă Mazer Rackham a putut să salveze lumea, atunci nu conta câtuşi de puţin dacă erai sau nu evreu, ziceau oamenii.

Dar de fapt conta, şi Rose Năsosu' o ştia. Obişnuia să glumească pe seama propriei sale persoane, pentru a diminua comentariile batjocoritoare ale antisemiţilor — aproape toţi cei pe care îi învingea deveneau, cel puţin o vreme, antisemiţi — dar în acelaşi timp se asigura că toţi îi cunoşteau naţionalitatea. Armata lui era pe locul al doilea, aspirând la primul.

— Te-am luat, creştine, deoarece nu vreau ca lumea să creadă că eu câştig numai pentru că am soldaţi extraordinari. Vreau să se vadă că până şi cu un găinaţ ca tine, tot pot învinge. Aici avem numai trei reguli. Să faci ce-ţi zic eu şi să nu te pişi în pat.

Ender încuviinţă. Ştia că Rose aştepta să-l întrebe care era a treia regulă. De aceea îl întrebă.

— Au fost trei reguli. Aici nu prea avem timp de mate. Mesajul era clar. Victoria e mai importantă decât orice.

— Antrenamentele tale cu picii din ciclul întâi s-au terminat, Wiggin. Ter-mi-nat! Acum eşti într-o armată de băieţi mari. Te-am pus în plutonul Blândului Dink. De-acum încolo, în ceea ce te priveşte, Blândul Dink e Dumnezeu.

— Atunci, tu cine eşti?

— Şeful de personal care l-a angajat pe Dumnezeu, rânji Rose . În plus, nu mai ai voie să te atingi de pupitru până nu îngheţi doi soldaţi inamici în aceeaşi bătălie. Ordinul ăsta e de autoapărare. Am auzit că eşti bun la programare. N-am chef să-ţi bagi nasul prin pupitrul meu.

Toţi izbucniră în râs. După câteva clipe, Ender pricepu motivul. Rose îşi programase pupitrul să afişeze o pereche de organe genitale masculine gigantice, care se bălăbăneau. „Ăsta-i exact genul de comandant căruia m-ar fi dat Bonzo”, gândi Ender. „Cum poate câştiga bătălii un băiat care-şi ocupă timpul în felul ăsta?”