Orson Card - Jocul lui Ender

Următoarele două bătălii reprezentară victorii uşoare ale Salamandrelor; de fiecare dată, Ender intră în sală după cinci minute şi rămase neatins de adversarul înfrânt. Băiatul începu să-şi dea seama că Armata Condor, care-i bătuse, era excelentă. Salamandrele, deşi sufereau de pe urma strategiei lui Bonzo, reprezentau una din cele mai bune echipe, urcând treptat în clasament, concurând cu Şobolanii pentru locul patru.

Ender împlini şapte ani . În Şcoala de Luptă nu prea existau calendare, dar băiatul aflase cum să afişeze data pe pupitrul său, şi-şi remarcă ziua de naştere. Şcoala o observase şi ea; îi luară măsurile şi-i confecţionară o altă uniformă şi un costum pentru sala de luptă. Reveni în dormitor îmbrăcat cu hainele noi. Le simţea stranii, largi de parcă însăşi pielea lui nu i se potrivea.

Ar fi vrut să se oprească la patul Petrei şi să-i povestească despre acasă, despre cum i se serbau zilele de naştere: pur şi simplu să-i spună că era ziua lui şi ea să-i răspundă ceva convenţional . Însă aici nimeni nu-şi sărbătorea ziua. Era o copilărie. Aşa făceau planetarii. Prăjituri şi obiceiuri prosteşti. Când împlinise şase ani, Valentine îi făcuse un tort. Nu reuşise şi fusese oribil. Nimeni nu mai ştia cum anume se prepara mâncarea; era exact genul de lucruri nebuneşti pe care le făcea Valentine. Toţi o tachinaseră, dar Ender oprise o felie de tort în dulapul său. După aceea îi scoseseră monitorul, el plecase şi, din câte ştia, putea să fie tot acolo, o bucăţică galbenă unsuroasă şi prăfuită. Nimeni printre soldaţi nu vorbea despre „acasă”; înainte de Şcoala de Luptă nu existase nimic. Nimeni nu primea nici o scrisoare. Toţi se prefăceau că nu le păsa deloc.

„Dar mie îmi pasă”, îşi spuse Ender. „Singurul motiv pentru care mă aflu aici este ca nici un gândac să nu tragă în Valentine, să nu-i facă ţăndări capul, aşa ca soldaţilor din benzile video ale primelor bătălii. Să nu-i despice capul cu o rază atât de fierbinte încât creierii să-i ţâşnească din ţeastă şi să curgă ca aluatul, cum se întâmplă în coşmarurile mele cele mai urâte, în nopţile cele mai rele, când mă trezesc tremurând, dar tăcut; trebuie să rămân tăcut, altfel vor auzi că-mi lipsesc ai mei. Vreau acasă!”

Dimineţile era mai bine. Căminul rămânea o durere surdă, undeva în adâncul memoriei. O oboseală în privire . În dimineaţa aceea, Bonzo apăru când se îmbrăcau.

— Costumele de luptă! ordonă el.

Era o bătălie. Al patrulea joc al lui Ender.

Adversarul era Armata Leopard. Avea să fie uşor. Leoparzii erau noi şi ocupau o poziţie în ultimul sfert al clasamentului. Fuseseră înfiinţaţi cu numai şase luni în urmă şi-l aveau comandant pe Pol Slattery. Ender îşi îmbrăcă noul costum şi intră în monom; Bonzo îl smuci violent de acolo şi-l împinse la coada armatei. „Nu trebuia să faci asta”, îşi spuse Ender. „M-ai fi putut lăsa în şir.”

Privi din coridor. Pol Slattery se număra printre cei mai tineri comandanţi, dar era inteligent şi avea idei originale. Soldaţii lui se deplasau permanent, ţâşnind de la o stea la alta, lunecând în lungul pereţilor pentru a ajunge deasupra sau înapoia Salamandrelor impasibile. Ender zâmbi. Bonzo era complet zăpăcit, şi la fel şi soldaţii lui. Leoparzii păreau că răsar din toate direcţiile. Cu toate acestea, bătălia nu era chiar atât de dezechilibrată pe cât părea. Ender observă că adversarii pierdeau mulţi luptători — tactica lor îi expunea prea mult. Mai important însă era faptul că Salamandrele se simţeau învinse. Cedaseră complet iniţiativa. Deşi erau, probabil, egali în număr cu inamicii, se adunaseră laolaltă precum ultimii supravieţuitori ai unui masacru, sperând parcă să fie trecuţi cu vederea.

Ender se strecură uşurel pe poartă, se orientă astfel încât poarta adversă să fie „jos” şi pluti lent spre est, către un colţ unde n-avea cum să fie observat. Ba chiar trase în propriile picioare, ca să le îngheţe în poziţia îngenuncheată care-i oferea cea mai bună protecţie. Unui spectator obişnuit i-ar fi apărut ca orice alt soldat îngheţat, îndepărtându-se neajutorat din mijlocul luptei.

Cum Armata Salamandră îşi aştepta resemnată distrugerea, Leoparzii le îndepliniră rapid dorinţa. Când ultima Salamandră încetă să mai tragă, mai rămăseseră nouă Leoparzi . Îşi formară echipa de deschidere a porţii adverse.

Ender ochi atent cu braţul întins, aşa cum îl învăţase Petra . Înainte să înţeleagă cineva ce se petrece, îngheţase trei dintre soldaţi care erau gata să-şi apese căştile pe colţurile luminate ale uşii. Apoi fu reperat şi traseră în el — dar la început îi loviră doar picioarele deja îngheţate. Avu timp să-i ţintească şi pe ultimii doi băieţi de la poartă. Leoparzilor le mai rămăseseră doar patru soldaţi neîngheţaţi când, în cele din urmă, Ender fu lovit în braţ şi scos din luptă. Jocul se terminase la egalitate, şi nu fusese atins în corp.

Pol Slattery era furios, dar regulamentul nu fusese încălcat. Toţi Leoparzii bănuiau că fusese strategia lui Bonzo, de a păstra un soldat până în ultima clipă. Nu se gândiseră că micuţul Ender trăsese încălcând ordinele. Dar Salamandrele o ştiau. Bonzo o ştia şi Ender îşi putea da seama, după felul cum îl privea, că-l ura pentru că-l salvase de la înfrângerea totală. „Nu-mi pasă”, îşi spuse Ender. „Îţi va fi cu atât mai uşor să mă schimbi şi între timp n-o să cobori prea mult în clasament. Doar schimbă-mă! Am învăţat tot ce era de învăţat de la tine. Cum să pierzi cu stil, atâta ştii tu, Bonzo.”

„Şi de fapt, ce am învăţat până acum?” Dezbrăcându-se lângă pat, Ender îşi recapitulă în gând: „Poarta adversarului e jos. Să-mi folosesc picioarele ca un scut în luptă. O mică rezervă, păstrată până la sfârşitul jocului, poate fi decisivă. Iar uneori soldaţii pot lua decizii mai inteligente decât ordinele primite.”

Gol-puşcă, era gata să urce în pat, când Bonzo se apropie de el, cu faţa împietrită. „L-am mai văzut aşa pe Peter”, se gândi Ender, „tăcut, şi cu ochi de ucigaş. Dar Bonzo nu-i Peter. Bonzo ştie de frică.”

— Wiggin, rosti comandantul, în sfârşit, am reuşit să te schimb. Am izbutit să-i conving pe Şobolani că incredibila ta poziţie în clasament nu-i un simplu accident. De mâine te duci la ei.

— Mulţumesc, domnule, rosti Ender.

Poate că tonul lui fusese prea recunoscător. Pe neaşteptate Bonzo îl pălmui cu toată puterea. Lovitura îl răsturnă pe băiat în pat. Apoi Bonzo îl izbi cu răutate în stomac. Ender căzu în genunchi.

— Nu mi-ai respectat ordinele, vorbi Bonzo. Tare, ca să audă toţi: Un soldat bun respectă întotdeauna ordinele!

Deşi plângea din cauza durerii, Ender nu putu să nu simtă satisfacţie la auzul murmurelor ce se înălţau prin dormitor. „Bonzo, prostule! Nu întăreşti disciplina, ci o distrugi. Ei ştiu că datorită mie, înfrângerea s-a transformat în egalitate. Iar acum văd cum mă răsplăteşti. Te-ai dovedit lipsit de minte în faţa tuturor. Ce preţ mai are acum disciplina ta?”

În ziua următoare, Ender îi spuse Petrei că pentru binele ei, trebuiau să termine cu antrenamentele de dimineaţă. Bonzo n-avea nevoie de o nouă provocare, aşa încât ar fi fost mai bine ca fata să-l evite o vreme. Ea îl înţelese perfect.

— În plus, îi zise, cred că te apropii de capacităţile tale maxime de ţintaş.

Îşi lăsă pupitrul şi costumul în dulap. Putea purta uniforma Salamandrelor până ajungea la magazie, unde s-o schimbe pentru cea neagră-cafenie a Şobolanilor. Nu-şi adusese nimic cu el; avea să plece cu mâna goală. De altfel nu deţinea nimic — tot ceea ce era valoros se găsea în calculatorul şcolii, ori în capul şi mâinile sale.