Orson Card - Jocul lui Ender

— Şi…ăă… pe Bonzo-l apucă dracii dacă treci gol pe lângă Petra.

— Dar ea era dezbrăcată când am venit eu, nu?

— Ea poate să facă orice doreşte, dar tu rămâi îmbrăcat. Dispoziţiile lui Bonzo…

Era o prostie! Deocamdată. Petra arăta ca oricare alt băiat; era o regulă idioată . În felul acesta o separa, o diferenţia, diviza armata. O tâmpenie! Cum ajunsese Bonzo comandant, dacă nu înţelegea atâta lucru? Alai ar fi fost un comandant mai bun. Ştia cum să păstreze unitatea unui grup.

„Şi eu ştiu cum să păstrez un grup laolaltă”, se gândi Ender. „Poate că într-o bună zi, voi ajunge comandant.”

Pe când se spăla pe mâini, cineva i se adresă:

— Hei, au ajuns să bage şi nou-născuţi la Salamandre?

Ender nu răspunse . Îşi usca mâinile.

— Ia uitaţi-vă! Salamandrele au făcut copilaşi! Ia uite-l! Mi-ar putea trece printre picioare fără să-mi atingă coaiele!

— Pentru că nici n-ai, Dirk, chicoti altcineva…

Când părăsi încăperea, Ender auzi un glas:

— E Wiggin. Nu ştii? Şmecherul din sala de jocuri.

Porni pe coridor, zâmbind. Poate că era micuţ, dar îi ştiau numele. Din sala de jocuri, bineînţeles, aşa că nu însemna mai nimic. Dar aveau să vadă! Şi el urma să devină un soldat bun . În curând, toţi aveau să-i cunoască numele. Poate că nu în Armata Salamandră, dar în curând.

Petra îl aştepta în coridorul ce ducea spre sala de luptă.

— Stai puţin, îi spuse ea. Tocmai au intrat Iepurii, şi mai durează câteva minute până cuplează sala următoare.

Ender se aşeză lângă ea.

— Ar fi multe întrebări despre sălile astea, zise el, nu numai referitor la modul de cuplare. De exemplu, de ce înainte de-a intra în sală, există gravitaţie pe coridorul din afara ei?

Fata închise ochii.

— Şi dacă sălile se află cu adevărat în imponderabilitate, ce se întâmplă când se cuplează cu coridorul? De ce nu încep să se rotească o dată cu Şcoala?

Ender încuviinţă din cap.

— Sunt multe asemenea taine, şopti misterioasă Petra. Nu încerca să le dezlegi. Ultimul soldat care a făcut-o a păţit lucruri îngrozitoare. A fost descoperit în toaletă, spânzurat cu picioarele de tavan şi cu capul înfundat în closet.

— Deci nu sunt primul care am întrebat…

— Ţine minte, băieţaş! Când rostise „băieţaş” o făcuse cu afecţiune, nu cu dispreţ. Ei n-or să-ţi spună niciodată mai mult decât e necesar, însă orice puşti cu creier ştie că-n ştiinţă s-au schimbat destule din zilele lui moş Mazer Rackham şi ale Flotei Victorioase. E clar că acum putem controla gravitaţia. S-o pornim şi s-o oprim, să-i schimbăm direcţia, poate chiar s-o reflectăm… m-am gândit la multe chestii ca lumea pe care le-ai putea face cu armele gravitaţionale şi propulsiile gravitaţionale, închipuieşte-ţi cum s-ar putea deplasa navele pe lângă planete! Poate smulgând halci mari din ele, reflectând chiar atracţia unei planete şi apoi focalizând-o. Dar nu ni se spune nimic…

Ender pricepu aluziile Petrei. Manipularea gravitaţiei era un aspect; manipulările ofiţerilor — altul; însă mesajul cel mai important era: Duşmanii nu sunt celelalte armate, ci adulţii. Ei nu spun adevărul.

— Hai, băieţaş, zise fata. Sala-i gata. Mâinile Petrei sunt aşi, inamicii sunt raşi! Chicoti: Mi se zice Petra-poeta.

— Se mai zice că eşti nebună de legat.

— Şi-ar fi bine s-o crezi, poponel de băieţel!

Ducea zece mingi-ţintă într-o geantă. Ender se ţinea cu o mână de costumul ei, iar cu cealaltă de perete, ca s-o ancoreze când le arunca, puternic, în diferite direcţii . În imponderabilitate, ţopăiau în toate părţile.

— Dă-mi drumul, zise fata . Îşi făcu vânt, rotindu-se; din câteva mişcări ale braţelor, se opri locului şi începu să tragă în ţinte . În clipa când erau atinse, acestea îşi modificau culoarea din alb în roşu. Ender ştia că schimbarea culorilor ţinea mai puţin de două minute. Când lovi şi ultima ţintă, o singură minge redevenise albă.

Ricoşând dintr-un perete, Petra se îndreptă cu viteză spre Ender. Băiatul o prinse, şi-o frână — unul din primele procedee pe care-l învăţaseră în ciclul întâi.

— Eşti bună, zise el.

— Cea mai bună! Şi-o să-nveţi şi tu.

Îi explică să ţină braţul perfect întins şi să ochească pe toată lungimea lui.

— O chestie de care mulţi soldaţi nu-şi dau seama este că, cu cât ţinta e mai departe, cu atât trebuie să păstrezi mai mult timp raza într-un cerculeţ de vreo doi centimetri. Este diferenţa dintre o zecime de secundă şi o jumătate de secundă, însă în luptă asta înseamnă mult. Sunt destui care cred că au dat greş, deşi au ţintit perfect, pentru că se deplasează prea repede. Nu poţi folosi pistolul ca pe o sabie: ţac-pac, bucăţi îi fac! Trebuie să ocheşti.

Comandă readucerea ţintelor şi le lansă din nou, mai lent. Ender trase în ele. Nu nimeri nici una.

— Bravo, zise Petra. N-ai nici o deprindere incorectă.

— Dar n-am nici vreuna ca lumea, sublinie el.

— Pe alea o să ţi le dau eu.

În acea primă dimineaţă, n-au făcut mare lucru. Mai mult au discutat. Cum să gândeşti în timp ce ocheşti. Trebuie ca, în acelaşi timp, să ai în minte atât mişcarea ta, cât şi pe a adversarului. Trebuie să ţii braţul perfect întins şi să ţinteşti cu tot corpul, astfel încât dacă braţul ţi-este îngheţat, să poţi continua să tragi. Să înveţi locul exact unde se declanşează trăgaciul, ca să nu mişti degetul prea mult la fiecare împuşcătură. Să-ţi relaxezi corpul; să nu te încordezi, deoarece asta te face să tremuri.

A fost singurul antrenament al lui Ender din ziua aceea . În timpul instrucţiei de după-amiaza, i se ordonă să-şi aducă pupitrul şi să-şi facă temele într-un colţ al sălii. Bonzo era obligat să aibă tot efectivul în sala de luptă, dar nu să-l şi utilizeze integral.

Ender nu-şi făcea însă lecţiile. Dacă nu avea voie să participe la instrucţie, îl putea studia pe Bonzo ca tactician. Armata Salamandră era împărţită în cele patru plutoane standard de câte zece soldaţi fiecare. Unii comandanţi îşi distribuiau oamenii astfel încât plutonul A îi cuprindea pe cei mai buni soldaţi, iar plutonul D pe cei mai slabi. Bonzo îi amestecase şi fiecare pluton conţinea soldaţi din toate categoriile. Atât doar că plutonul B avea numai nouă băieţi. Ender se întrebă cine fusese transferat ca să-i facă loc lui . Îşi dădu seama repede că şeful plutonului era nou. Nu era de mirare că Bonzo fusese furios — pierduse un şef de pluton în schimbul unui pici.

Bonzo avea dreptate şi în altă privinţă. Ender nu era pregătit. Toate antrenamentele constau în manevre. Plutoane care nu se puteau vedea între ele exersau operaţiuni perfect sincronizate laolaltă, sau schimbări bruşte de direcţie fără să destrame formaţia. Toţi soldaţii aceia aveau însuşite perfect tehnici pe care Ender nu le învăţase. Abilitatea de-a ateriza lin, amortizând impactul. Zbor precis. Corectări de traiectorie, utilizând soldaţii îngheţaţi care pluteau răzleţi prin sală. Rostogoliri, rotiri, fente. Alunecare în lungul peretelui — o manevră extrem de dificilă, dar foarte utilă, deoarece inamicul nu-ţi putea cădea în spate.

Chiar în timp ce-şi dădea seama cât de multe lucruri nu ştia, Ender văzu şi altele pe care le-ar fi putut îmbunătăţi. Formaţiunile îndelung repetate constituiau o greşeală. Permiteau executarea promptă a comenzilor, însă erau previzibile. De asemenea, soldatului ca individ nu i se acorda dreptul decât la puţină iniţiativă. O dată ce se stabilea un şablon, trebuia urmat până la capăt. Nu te puteai adapta la ripostele adversarului. Ender studie formaţiunile lui Bonzo precum un comandant inamic, găsind modalităţi de-a le distruge.