Orson Card - Jocul lui Ender

— Dacă ţi-l dau, o să-l spargi şi-o să poţi intra şi să mă ştergi pe mine.

— Cine, eu? făcu Alai. Prietenul tău cel mai drag?

Ender izbucni în râs.

— O să-ţi aranjez un sistem.

— Acum?

— Pot termina mâncarea?

— Niciodată n-o termini.

Era adevărat . Întotdeauna, pe tava lui Ender rămânea mâncare neatinsă. Băiatul îşi privi farfuria şi hotărî că era de ajuns.

— Atunci hai!

Când ajunseră în dormitor, Ender se opri lângă patul lui şi zise:

— Ia-ţi pupitrul şi vino aici, O să-ţi arăt cum se face.

Dar când Alai veni cu pupitrul, îl găsi pe Ender stând înaintea dulapului închis.

— Ce s-a întâmplat?

Drept răspuns, băiatul puse palma pe scanner. „încercare de deschidere neautorizată”, anunţă ecranul. Uşile rămaseră închise.

— Cineva ţi-a tras-o, tataie, fluieră Alai. Cineva te-a muşcat nasol de tot.

— Eşti sigur că mai vrei sistemul meu de protecţie? Se sculă şi porni spre uşă.

— Ender!

Băiatul se întoarse. Alai ţinea în mână un bilet.

— Ce-i ăla?

— Nu ştii? Era pe patul tău. Probabil că te-ai aşezat pe el.

Ender luă biletul.

ENDER WIGGIN

TRANSFERAT ARMATA SALAMANDRĂ

COMANDANT BONZO MADRID

PREZENTARE IMEDIATĂ

COD VERDE VERDE MARO

FĂRĂ OBIECTE PERSONALE

— Eşti tare, Ender, da-n sala de luptă n-o să te descurci mai bine ca mine.

Ender clătină din cap. Era lucrul cel mai stupid pe care şi-l putea imagina: să fie promovat acum. Nimeni nu era promovat înainte de-a împlini opt ani. El nu avea nici măcar şapte. Iar elevii unei clase intrau toţi în aceeaşi armată. Pe celelalte paturi nu exista nici un alt ordin de transfer.

Tocmai când lucrurile începuseră în sfârşit să se îndrepte. Tocmai când Bernard se înţelegea cu toţi, chiar şi cu Ender. Tocmai când Ender începea să aibă în Alai un prieten adevărat. Tocmai când viaţa lui devenea, în sfârşit, acceptabilă.

— Oricum, Salamandrele sunt acum în bătălie, rosti Alai.

Ender era atât de furios din cauza transferului, încât simţi lacrimi în ochi. „Nu trebuie să plâng”, îşi spuse.

Alai văzu lacrimile, dar nu zise nimic.

— Sunt nişte perverşi, Ender, nu te lasă nici măcar să-ţi iei lucrurile tale.

Ender zâmbi şi nu mai plânse.

— Crezi c-ar trebui să mă dezbrac şi să mă duc gol-puşcă?

Alai râse şi el.

Mânat de un impuls, Ender îl strânse puternic în braţe, aproape ca pe Valentine. Ba chiar se gândi la Valentine în clipa aceea şi dori să meargă acasă.

— Nu vreau să mă duc, spuse el.

Alai îl îmbrăţişa la rândul lui.

— Îi înţeleg, Ender. Eşti cel mai bun dintre noi. Poate că se grăbesc să te înveţe totul.

— Nu vor să mă înveţe totul. Eu voiam să învăţ cum e să ai un prieten.

Alai încuviinţă cu seriozitate.

— O să fii întotdeauna prietenul meu; o să fii întotdeauna cel mai bun prieten al meu. Apoi zâmbi: Du-te şi rade-i pe gândaci!

— Da, surâse Ender.

Brusc, Alai îl sărută pe obraz şi-i şopti la ureche:

— Salaam!

Apoi, roşu la faţă, se întoarse şi porni către patul său aflat în fundul dormitorului. Ender presupuse că sărutul şi cuvântul erau cumva interzise. Poate un obicei religios… Sau, poate, cuvântul avea un înţeles profund şi aparte numai pentru Alai. Iar pentru Ender deveni ceva sfânt; fusese o dezvăluire sufletească, aşa cum făcuse mama sa când Ender era foarte mic, înainte de a-i implanta monitorul . Îşi lăsase palmele pe capul lui, când îl crezuse adormit şi se rugase. Ender nu povestise nimănui despre cele întâmplate, nici chiar mamei, însă păstrase amintirea cu sfinţenie; felul cum mama lui îl iubise când ea crezuse că nimeni, nici chiar el, n-o putea vedea sau auzi. Acelaşi lucru îi oferise Alai: un dar atât de sacru, încât nici lui Ender nu i se putea permite să înţeleagă ce însemna.

După aşa ceva nu se mai putea adăuga nimic. Alai ajunse la patul său şi se întoarse. Privirile lor se întâlniră pentru o clipă, şi se susţinură înţelegătoare. Apoi Ender ieşi.

În partea aceea a Şcolii nu exista verde-verde-maro; trebuia să ajungă într-o zonă publică, de unde să urmeze codul . În scurt timp, colegii lui urmau să termine cina; nu dorea să se apropie de cantină. Sala de jocuri însă avea să fie aproape pustie.

Aşa cum se simţea acum, nici unul dintre jocuri nu-l atrăgea. Se îndreptă către şirurile de pupitre din spatele sălii şi intră în jocul său. Ajunse rapid în Ţara-din-poveşti. Uriaşul era mort; trebui să coboare cu grijă de pe masă, să sară pe piciorul scaunului răsturnat şi de acolo pe pământ. Un timp existaseră şobolani care rodeau din leş, dar Ender îl ucisese pe unul cu un arc luat din cămaşa zdrenţuită a Uriaşului şi după aceea îl lăsaseră în pace.

Cadavrul îşi încheiase descompunerea. Şobolanii mâncaseră ce fusese de mâncat, viermii terminaseră organele interne şi acum era o mumie zbârcită şi scofâlcită, cu dinţii dezgoliţi într-un rânjet fix, găvanele goale şi degetele strânse în pumni. Ender îşi aminti cum îi sfredelise ochiul, atunci când fusese viu, răutăcios şi inteligent. Furios şi frustrat cum se simţea, ar fi dorit să-l omoare încă o dată . Însă Uriaşul făcea acum parte din decor şi nu-şi mai putea descărca nervii pe el.

Până atunci, Ender trecuse podul spre castelul Reginei de Cupă unde-i aşteptau destule jocuri, dar acum nu-l atrăgea nici unul. Ocoli leşul şi porni în amontele pârâului, spre pădurea din care izvora acesta. Acolo exista un parc de joacă, cu tobogane, bare, leagăne şi roţi, cu o duzină de copii care chiuiau şi râdeau, jucându-se. Ender intră şi constată că personajul său devenise copil, deşi de obicei era un adult. Ba chiar era mai mic decât ceilalţi.

Se aşeză la rând pentru tobogan. Ceilalţi îl ignorau. Urcă în vârf şi-l privi pe băiatul din faţa lui lunecând pe lunga spirală spre sol. Apoi se aşeză şi se împinse în jos.

Nu alunecă absolut deloc, ci trecu prin tobogan şi căzu pe pământ, sub scară. Toboganul nu-l ţinea.

Nici barele de gimnastică. Se putea urca pe ele o vreme dar, la un moment dat, una devenea imaterială şi se prăbuşea. Putea sta pe balansoar, până se ridica în vârf; atunci cădea. Când roata se învârtea repede, nu se mai putea ţine de spiţe şi forţa centrifugă îl azvârlea jos.

Iar ceilalţi copii râdeau cu răutate, agresiv . Îl înconjurară, şi-l arătară cu degetul şi râseră mult înainte de a reveni la joaca lor.

Ender ar fi vrut să-i lovească, să-i arunce în pârâu. Pătrunse în pădure. Găsi o potecă; aceasta, după un timp, se transformă într-un drum de dale de piatră, năpădit de buruieni, totuşi uşor de urmat. De ambele părţi se întrezăreau posibile jocuri, dar le ignoră. Voia să vadă unde ducea drumul.

Ajunse într-o poieniţă cu o fântână în mijloc şi o plăcuţă pe care scria: „Bea, călătorule.” Înaintă şi privi fântâna. Aproape imediat auzi un mârâit. Din pădure ieşiră o duzină de lupi fioroşi cu feţe omeneşti. Ender îi recunoscu — erau copiii de la terenul de joacă . Însă acum colţii lor puteau sfâşia; lipsit de arme, Ender fu sfârtecat imediat.

Ca de obicei, următoarea viaţă i se acordă în acelaşi loc şi fu ucis din nou, deşi încercă să se refugieze în fântână.

Următoarea apariţie fu la terenul de joacă. Copiii râseră iarăşi de el. „Râdeţi cât vreţi”, se gândi Ender. „Ştiu ce sunteţi.” Îmbrânci o fată. Furioasă, ea îl urmări. Ender o ademeni sus pe tobogan. Bineînţeles, când se lăsă să lunece, căzu prin tobogan; dar, pentru că ea îl urma atât de aproape, căzu şi fata. Când lovi pământul, se transformă într-un lup şi rămase acolo, moartă sau ameţită.