Orson Card - Jocul lui Ender

Unul dintre aceştia era Alai. Se oprise pe un perete apropiat. Mânat de un impuls, Ender se împinse către el. Când începu să zboare, se întrebă cum avea să reacţioneze celălalt. Alai era prietenul lui Bernard. Ce i-ar fi putut spune Ender?

Acum însă nu-şi mai putea modifica traiectoria. De aceea, privi drept înainte şi exersă, făcând mici gesturi din mâini şi din picioare, pentru a controla direcţia în care se deplasa. Cu întârziere îşi dădu seama că ţintise prea bine. N-avea să aterizeze lângă Alai… ci pe acesta.

— Prinde-mă de mână! strigă Alai.

Întinse braţul. Alai amortiză şocul contactului şi-l ajută să poposească destul de lin pe perete.

— Excelent, spuse Ender. Ar trebui să exersăm chestiile astea.

— Aşa m-am gândit şi eu, încuviinţă băiatul, dar s-au înmuiat cu toţii. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am lansa împreună? Ar trebui să ne putem împinge unul pe altul, în direcţii opuse.

— Da.

— Ar fi bine?

Întrebarea subînţelegea că relaţiile dintre ei nu erau prea grozave… „Ar fi bine pentru noi să facem ceva împreună?” Ender nu-i răspunse, ci-l apucă de braţ şi se pregăti de lansare.

— Gata? făcu Alai. Hai!

Deoarece se propulsaseră cu forţe diferite, începură să se rotească unul în jurul celuilalt. Ender făcu câteva mişcări din palmă, apoi întinse un picior . Încetiniră. Repetă gestul. Rotirea încetă. Acum înaintau rectiliniu.

— Ai căpăţână, Ender, făcu Alai. Era cea mai mare laudă. Hai, acum să ne despărţim, până nu ne ciocnim de grupul ăla.

— Şi după aia, ne-ntâlnim în colţul de-acolo! Ender nu voia să piardă acest cap de pod în teritoriul inamic.

— Ultimul care-ajunge e cel mai mare băşinos!

Se mişcară lent, până ajunseră faţă în faţă, ţinându-se de mâini şi sprijinindu-se reciproc în genunchi.

— Si-acum, ne facem vânt? întrebă Alai.

— Îţi dai seama că nici eu nu ştiu mai multe.

Se împinseră în acelaşi timp. Viteza fu mai mare decât se aşteptaseră. Ender se ciocni de doi băieţi şi nu poposi pe peretele dorit. Avu nevoie de câteva clipe să se reorienteze şi să găsească colţul unde trebuia să ajungă. Alai se îndrepta deja într-acolo. Ender alese o traiectorie ce includea două ricoşeuri, pentru a evita grupurile mari de băieţi.

Când ajunse în colţ, Alai îşi vârâse braţele prin două mânere alăturate şi se prefăcea că doarme.

— Ai câştigat.

— Ia să-ţi văd colecţia de băşini, zise Alai.

— Am băgat-o în dulapul tău. Nu ţi-ai dat seama?

— Credeam că-s ciorapii mei.

— Nu mai purtăm ciorapi.

— Ah, da!

Amândoi îşi reamintiseră că erau departe de casă. Le mai reduse puţin din satisfacţia că deprinseseră câte ceva din tehnica deplasărilor în imponderabilitate.

Ender scoase pistolul şi-i arătă ce descoperise.

— Dar dacă ţinteşti în cineva? întrebă Alai.

— Nu ştiu ce se-ntâmplă.

— Hai să vedem.

Ender clătină din cap.

— Să nu facem vreun rău…

— Voiam să zic să ne împuşcăm noi doi, în picior, sau în mână. Ce naiba, nu-s Bernard! Eu n-am chinuit mâţe ca să mă distrez.

— Ah…

— Nu poate fi ceva periculos, altfel nu ne-ar fi dat pistoalele.

— Acum suntem soldaţi.

— Împuşcă-mă-n picior.

— Nu, împuşcă-mă tu.

— Hai s-o facem în acelaşi timp.

Traseră amândoi. Imediat, Ender simţi cum piciorul costumului devine rigid, imobil la încheieturile genunchiului şi gleznei.

— Te-a-ngheţat? întrebă Alai.

— Sunt ca scândura.

— Hai să-ngheţăm câţiva, zise Alai. Să-ncepem primul nostru război. Noi contra lor!

Zâmbiră. Apoi Ender rosti:

— Să-l chemăm şi pe Bernard.

Alai înălţă o sprânceană:

— Da?

— Şi pe Shen.

— Pe Bâţâilă ăla micu', cu ochii oblici?

Ender decise că Alai glumea.

— Hei, nu putem să fim toţi negri!

Alai zâmbi larg.

— Bunicu-meu ţi-ar fi luat gâtu' pentru asta.

— Stră-străbunicu' meu l-ar fi vândut mai înainte.

— Hai să-i luăm pe Bernard şi Shen şi să-i îngheţăm pe iubitorii ăştia de gândaci!

Peste douăzeci de minute, toţi băieţii din sală erau încremeniţi, cu excepţia lui Ender, Alai, Bernard şi Shen. Cei patru începură să fluiere şi să hohotească până apăru Dap.

— Văd că aţi învăţat să folosiţi echipamentul, rosti el.

Acţionă apoi telecomanda pe care o ţinea în mână. Toţi fură atraşi lent spre peretele pe care stătea el. Dap trecu printre băieţii îngheţaţi, atingându-i şi dezgheţând costumele. Mulţi începură să se lamenteze că nu fusese cinstit ca Bernard şi Alai să-i împuşte când nu erau pregătiţi.

— De ce nu eraţi pregătiţi? întrebă Dap. Toată lumea s-a îmbrăcat în costume în acelaşi timp. Dar voi aţi pierdut timpul, jucându-vă ca nişte copii. Terminaţi cu văicărelile şi să-ncepem!

Ender observă că toţi considerau că Bernard şi Alai erau conducători în sala de luptă. Era perfect. Bernard ştia că Ender şi Alai învăţaseră împreună cum să folosească armele, apoi deveniseră prieteni. Francezul putea crede că Ender se alăturase grupului său, dar nu era aşa. Ender făcea parte dintr-un nou grup. Grupul lui Alai. Iar Bernard intrase si el acolo.

Nu toţi îşi dădeau seama; Bemard continua să fie răutăcios şi se folosea de cei mai slabi. Dar acum Alai se deplasa nestingherit printre toţi, iar când pe Bernard îl apucau accesele de furie, el era singurul care-l putea calma. Când veni momentul alegerii unui şef al clasei, Alai a fost votat aproape în unanimitate. Bernard rămase morocănos câteva zile, dar apoi îi trecu şi toţi îşi găsiră locul în noua ierarhie. Clasa nu mai era împărţită între gaşca lui Bernard şi proscrişii lui Ender. Alai era puntea.

Ender stătea pe pat, cu pupitrul pe genunchi. Erau orele de studiu individual şi intrase la Joc Liber. Era un program trăznit, în permanentă schimbare, în care calculatorul şcolii inova întruna, construind un labirint pe care trebuia să-l explorezi. La început puteai reveni la scene şi evenimente care-ţi plăcuseră; dacă nu interveneai cu nimic asupra lor, după o vreme dispăreau şi erau înlocuite de altele.

Uneori erau lucruri amuzante. Alteori excitante; trebuia să fie rapid ca să rămână în viaţă. Murise în multe rânduri, dar asta nu conta; aşa erau jocurile, mureai de destule ori până deprindeai toate trucurile. Pe ecran, personajul lui începuse sub chipul unui băieţel. După o vreme se schimbase într-un urs. Acum era un şoarece cu labe lungi şi delicate. Îl alergă pe sub mobile. Se jucase cu pisica, însă devenise banal — acum era uşor s-o păcălească.

„De data asta, n-o mai iau prin gaura de şoarece”, îşi spuse. „M-am săturat de Uriaş. E un joc tâmpit şi nici măcar nu pot învinge. Orice aş alege, pierd.”

Ieşi totuşi prin gaura şoarecelui şi trecu podeţul din grădină. Ocoli răţuştele şi ţânţarii — încercase să se joace cu ei, însă era prea simplu, iar dacă se juca prea mult cu răţuştele, se transforma în peşte şi nu-i plăcea deloc. Când devenea peşte îşi amintea imediat de clipele când era îngheţat în sala de luptă, cu tot corpul rigid, aşteptând sfârşitul antrenamentului, când Dap îl dezgheţa. Aşa încât, ca de obicei, se pomeni urcând colinele.

Alunecările de teren porniră imediat. La început, fusese prins mereu şi strivit într-o exagerată revărsare de măruntaie scurgându-se de sub un morman de bolovani. Acum stăpânea tehnica de-a fugi în susul pantelor sub un anumit unghi, pentru a evita zdrobirea, urcând întruna.