Orson Card - Jocul lui Ender

Unul câte unul, Ender îi atrase pe toţi în capcane. Dar înainte de a termina cu ultimul, lupii începură să învie şi acum nu mai erau copii. Ender fu sfâşiat.

De data aceasta, tremurând şi acoperit de transpiraţie, căpătă noua viaţă pe masa Uriaşului. Ar trebui să las jocul”, îşi spuse. „Ar trebui să mă duc la noua mea armată.”

În loc s-o facă, coborî de pe masă şi ocoli leşul, spre terenul de joacă.

Acum, de fiecare dată când copilul lovea solul şi se preschimba în lup, Ender îl târa până la pârâu şi-l împingea în apă. De fiecare dată, trupul sfârâia, parcă cufundat în acid; lupul era distrus, iar din el se înălţa un nor de fam negru care se spulbera în văzduh. Scăpă cu uşurinţă de toţi, deşi spre final începuseră să-l urmărească în grupuri de câte doi şi trei. În poieniţă nu mai apărură alţi lupi şi Ender coborî pe frânghia cumpenei în fântână.

Lumina din grotă era slabă, totuşi putea să zărească mormane de nestemate. Trecu pe lângă ele, observând că înapoia lui, printre pietrele preţioase, scânteiau ochi. O masă acoperită de bucate nu-l ademeni. Trecu printre mai multe colivii atârnate de plafon, fiecare conţinând o creatură stranie, dar cu aspect prietenos. „O să mă joc mai târziu cu voi”, se gândi Ender . În cele din urmă, ajunse la o uşă pe care scria cu smaralde strălucitoare:

Nu ezită. Deschise uşa şi trecu pragul.

Se afla pe o platformă micuţă, sus pe o stâncă deasupra unui ţinut cu păduri dese, smălţuite în culorile toamnei; ici-colo se zăreau petice de şes, cu ogoare şi sătucuri, iar în depărtare, pe o colină, se înălţa un castel. Pe sub Ender treceau norişori purtaţi de vânt. Deasupra, cerul era plafonul unei peşteri nesfârşite, de care atârnau cristale, ca stalactite sclipitoare.

Uşa se închise înapoia lui. Ender cercetă atent peisajul. Era atât de frumos, încât supravieţuirea îl interesa mai puţin acum. Pe moment, nu era curios ce joc îl aştepta în locul acesta . Îl descoperise şi simpla lui vedere constituia o recompensă. De aceea, fără să se gândească la consecinţe, sări de pe platformă.

Cădea spre un râu ce spumega printre stânci sălbatice, dar un nor apăru sub el, îl prinse din văzduh şi-l purtă . Îl duse până la turnul castelului, apoi prin fereastra deschisă, înăuntru. Acolo îl lăsă într-o odaie fără uşi, doar cu ferestre deschise de la înălţimi ameţitoare.

Cu o clipă mai devreme, sărise nepăsător de pe platformă; acum ezită.

Covoraşul din faţa şemineului se descolăci într-un şarpe lung şi subţire, cu colţi răi.

— Eu sunt singura ta scăpare, sâsâi şarpele. Moartea e singura ta scăpare!

Ender privi în jur, căutând o armă, când, pe neaşteptate, ecranul se întunecă. Pe pupitru apăru un mesaj:

Furios, Ender deconectă pupitrul şi se apropie de peretele codurilor, unde găsi banda verde-verde-maro, o atinse şi o urmă când se aprinse. Verdele întunecat, verdele deschis şi cafeniul îi reaminteau de toamna regatului pe care-l descoperise în joc. „Trebuie să revin acolo”, îşi spuse. „Şarpele este o frânghie lungă; cu ajutorul ei, pot coborî din turn şi să cercetez împrejurimile. Poate că se numeşte «capătul lumii» pentru că este şi capătul jocului, pentru că pot ajunge într-un sătuc, ca să devin unul dintre băieţaşii care muncesc şi se joacă acolo, fără să ucid sau să fiu ucis; pur şi simplu trăind acolo.”

Şi, cu toate că se gândea la asta, nu-şi putea închipui ce însemna „pur şi simplu trăind”. N-o făcuse niciodată până atunci . Însă dorea s-o facă.

Armatele erau mai mari decât clasele şi, în mod firesc, dormitorul avea alte dimensiuni. Era lung şi îngust, cu paturi de ambele părţi; atât de lung, încât se putea zări podeaua curbându-se în sus în capătul îndepărtat, ca parte a roţii gigantice care era Şcoala de Luptă.

Ender rămase în prag. Câţiva băieţi de lângă uşă îl priviră, dar îl ignorară. Continuară cu conversaţiile, întinşi sau rezemaţi de paturi. Discutau despre bătălii, desigur — aşa cum făceau permanent cei mari. Cu toţii erau mult mai voinici decât Ender. Cei de zece şi unsprezece ani păreau uriaşi pe lângă el; nici unul nu avea mai puţin de opt ani, iar Ender nu era înalt pentru vârsta lui.

Încercă să-şi dea seama care era comandantul, însă majoritatea purtau „uniforma de somn”, cum îi spuneau, adică erau goi-puşcă. Mulţi îşi scoseseră pupitrele, totuşi câţiva studiau.

Ender păşi înăuntru . În clipa când o făcu, fu interpelat.

— Ce vrei? îl întrebă ocupantul patului de sus, de lângă uşă, un băiat trupeş, pe a cărui bărbie apăruseră primele tuleie. Nu eşti o Salamandră!

— Cred că voi deveni, răspunse Ender. Verde-verde-maro, nu? Am fost transferat. Arătă ordinul de transfer.

Paznicul întinse mâna, dar Ender retrase biletul.

— Trebuie să-l dau lui Bonzo Madrid.

Li se alătură un alt băiat, ceva mai scund, totuşi mult mai voinic decât Ender.

— Nu „Bon-zău”, pişăciosule! „Bon-so”! Numele-i spaniol. Bonzo Madrid. Aqui nosotros hablamos espanol, Senor Gran Fedor.

— Tu eşti Bonzo? întrebă Ender pronunţând numele corect.

— Nu, doar un sclipitor şi talentat poliglot. Petra Arkanian. Singura fată din Armata Salamandră. Cu mai mult sânge-n… mine, decât oricare altul din dormitor.

— Mamă, Petra ce le mai vorbeşte, făcu unul dintre băieţi, vorbeşte, vorbeşte…

Altul prelua ştafeta.

— Vor-bese-beşte, vor-bese-beşte, vor-bese-beşte!

Mai mulţi râseră.

— Între noi doi fie vorba, spuse Petra, dacă ar face o clismă Şcolii de Luptă, ar ieşi verde-verde-maro.

Ender era disperat. Avea deja o situaţie dificilă — micuţ, fără experienţă, cu instrucţia neterminată, poate chiar dispreţuit pentru avansarea timpurie. Iar acum, întâmplător, se împrietenise exact cu cine nu trebuia . În ochii celorlalţi băieţi era asociat cu Petra, oaia neagră a Salamandrelor. O zi bună! Pentru o clipă, privind în jur la chipurile hohotind sau strâmbându-se, Ender îşi imagină trupurile lor îmblănite şi dinţii dezgoliţi pentru a sfâşia. „Sunt oare singurul om de aici? Toţi ceilalţi sunt animale, aşteptând doar să devoreze?”

Apoi şi-l aminti pe Alai. Cu siguranţă, în fiecare armată există cel puţin un individ pe care merita să-l cunoşti.

Brusc, râsetele încetară şi băieţii amuţiră. Ender se răsuci spre uşă . În prag stătea un băiat înalt, brunet şi zvelt, cu ochi negri frumoşi şi buze senzuale. „Aş fi în stare să-l urmez oriunde”, spuse ceva dinăuntrul lui Ender. „Aş putea vedea lumea prin ochii lui.”

— Cine eşti? întrebă încet băiatul.

— Ender Wiggin. Transferat din ciclul primar la Armata Salamandra, întinse ordinul.

Îi luă biletul cu o mişcare rapidă şi sigură, fără să-i atingă mâna.

— Câţi ani ai, Wiggin?

— Aproape şapte.

— Te-am întrebat câţi ani ai, nu câţi „aproape” ai?

— Am şase ani, nouă luni şi douăsprezece zile.

— Cât timp te-ai instruit în sala de luptă?

— Câteva luni. Acum ţintesc mai bine.

— Ai executat manevre de bătălie? Ai făcut parte din vreun pluton? Ai participat la exerciţii combinate?

Ender nu auzise niciodată de asemenea lucruri. Clătină din cap.

Madrid îl scrută atent.