Orson Card - Jocul lui Ender

— Am înţeles. Vei învăţa destul de rapid că ofiţerilor comandanţi ai acestei şcoli, în frunte cu maiorul Anderson, care-i şeful cel mare, le plac farsele. Armata Salamandră de abia începe să iasă dintr-o indecentă obscuritate. Am obţinut victorii în douăsprezece din ultimele douăzeci de întâlniri. I-am surprins pe Şobolani, Scorpioni şi Ogari, şi suntem gata să atacăm primul loc. Aşa încât e normal, e absolut firesc, să capăt un asemenea specimen inutil, neinstruit şi subdezvoltat ca tine!

— Nu-i încântat să te cunoască, comentă în şoaptă Petra.

— Gura, Arkanian! rosti Madrid. Unei dificultăţi îi mai adăugăm alta. Dar indiferent ce obstacole hotărăsc ofiţerii să ne ridice în cale, noi rămânem…

— Salamandra! răcniră soldaţii într-un glas.

Instinctiv, percepţia lui Ender asupra evenimentelor se modifică. Era un ritual. Madrid nu încerca să-l insulte, ci doar prelua controlul asupra unui eveniment neaşteptat şi-l folosea pentru a-şi spori autoritatea asupra armatei.

— Noi suntem focul care-i va arde, pântec şi măruntaie, cap şi inimă, suntem multe flăcări, dar un singur foc!

— Salamandra! strigară din nou.

— Nimic nu ne-nspăimântă!

Pentru o clipă, Ender îşi permise să spere.

— Voi trage tare şi voi recupera, zise el.

— Nu ţi-am acordat permisiunea să vorbeşti, replică Madrid. Intenţionez să te transfer cât mai repede. Probabil că va trebui să renunţ şi la altcineva mai valoros o dată cu tine, dar eşti atât de mic încât nu poţi fi nici măcar inutil. Nu poţi fi altceva decât un îngheţat, indiferent de bătălie, iar noi am ajuns la stadiul unde fiecare soldat îngheţat contează. N-am nimic personal cu tine, Wiggin, dar sunt sigur că-ţi poţi termina instrucţia pe socoteala altuia.

— Câtă generozitate! murmură Petra.

Madrid se apropie de fată şi o pălmui cu dosul mâinii. Sunetul fu foarte slab, deoarece o atinse numai cu unghiile. Dar pe obrazul ei apărură patru dâre roşii, strălucitoare, şi câteva picături minuscule de sânge marcară locul unde o lovise.

— Wiggin, ascultă care-ţi sunt instrucţiunile! Sper să fie ultima dată când va fi nevoie să-ţi vorbesc. Stai deoparte atunci când ne antrenăm în sală. Bineînţeles, o să fii şi tu acolo, dar nu vei face parte din nici un pluton şi nu vei participa la manevre. Când suntem chemaţi la luptă, te echipezi rapid şi te prezinţi la poartă; împreună cu toată armata. Nu vei intra însă decât după patru minute de la începutul jocului şi vei rămâne lângă poartă, fără să scoţi arma şi fără să tragi.

Ender încuviinţă. Avea să fie un nimic. Spera să fie transferat cât mai curând.

În acelaşi timp, observă că Petra nu ţipase de durere şi nici măcar nu-şi atinsese obrazul, deşi o picătură de sânge se prelinsese, lăsând o dâră pe pomete. Poate că fata era oaia neagră a Salamandrelor, dar dacă Bonzo Madrid n-avea să fie prietenul lui, mai bine ar fi căutat tovărăşia ei.

I se repartiză un pat în fundul dormitorului. Patul de sus, aşa încât, atunci când urca în el, nici nu putea zări uşa; era acoperită de curbura tavanului . În paturile din jur erau şi alţi băieţi posaci, părând obosiţi — cei mai puţin valoroşi. Nu aveau nici un cuvânt de bun venit pentru Ender.

Ender încercă să-şi deschidă dulapul, aşezând palma pe el, dar nu se întâmplă nimic. Atunci îşi dădu seama că dulapurile nu erau protejate. Toate compartimentele erau prevăzute cu uşiţe normale, lipsite de încuietori. Deci când făceai parte dintr-o armată, nu mai aveai nimic personal.

În dulap exista o uniformă. Nu verdele palid al ciclului întâi, ci verdele întunecat tivit cu portocaliu al Armatei Salamandră . Îi era largă. Probabil că nu se gândiseră niciodată să croiască măsuri atât de mici.

Se pregătea s-o ia dinăuntru, când o zări pe Petra, venind pe culoar, spre patul lui. Coborî.

— Pe loc repaus, rosti ea. Nu-s ofiţer.

— Eşti şef de pluton, nu?

Cineva din apropiere pufni.

— Ce te face să crezi asta?

— Ai patul în faţă.

— Asta pentru că sunt cel mai bun ţintaş din Armata Salamandră, şi pentru că lui Bonzo i-e teamă că aş porni o revoltă, dacă şefii de plutoane nu mă au sub ochi. De parcă aş putea porni ceva cu tipi ca ăştia! Arătă spre băieţii cu chipuri obosite de pe paturile alăturate.

„Ce-ncearcă să facă, să agraveze şi mai mult situaţia?”

— Toţi sunt mai buni decât mine, zise Ender, străduindu-se să se delimiteze de dispreţul ei faţă de cei care, la urma urmei, aveau să-i fie vecini.

— Eu sunt fată, spuse Petra, iar tu eşti un pişăcios de şase ani. Avem multe în comun; de ce să nu fim prieteni?

— N-o să-ţi fac lecţiile, replică Ender.

Ea pricepu imediat gluma.

— Ha, ha… Totu-i militărie, când intri în joc. Şcoala nu-i ca-n ciclul întâi. Facem istorie, strategie, tactică, gândaci, mate şi astronomie, chestii de care o să ai nevoie ca pilot sau comandant. O să vezi!

— Deci eşti prietenul meu. Capăt vreun premiu? întrebă Ender. Imita modul ei de-a vorbi, agresiv şi cinic.

— Bonzo n-o să te lase să te antrenezi. O să te pună să-ţi iei pupitrul în sală şi să-ţi faci lecţiile . Într-un fel, are dreptate — nu vrea un pici complet neinstruit, care să-i dea peste cap manevrele lui precise, începu să vorbească în „gird”, limbajul argotic ce imita engleza stricată a oamenilor simpli: Bonzo, el precis. El atent, el pişă în farfurie şi nu stropeşte.

Ender surâse.

— Sala de luptă e permanent deschisă. Dacă vrei, te duc după program şi te-nvăţ câte ceva din ce ştiu. Nu-s mare sculă, dar sunt destul de tare şi oricum ştiu mai multe decât tine.

— Dacă vrei, zise Ender.

— Începem mâine dimineaţă după dejun.

— Şi dacă-i altcineva înăuntru? Clasa mea avea instrucţie şi antrenament imediat după dejun.

— Nu-i nici o problemă. De fapt există nouă săli de luptă.

— N-am ştiut…

— Toate au aceeaşi intrare. Tot centrul Şcolii, butucul roţii, e format din săli de luptă. Ele nu se rotesc o dată cu restul staţiei. Aşa se obţine impo… imponderabilitate — pentru că stă pe loc. Fără rotaţie, nu există un „jos”. Le pot însă deplasa până ajung la coridorul de intrare pe care-l folosim toţi. După ce intri, o mută şi aduc alta la intrare.

— Aha!

— Aşa rămâne. După dejun.

— Bine, încuviinţă Ender.

Fata se întoarse să plece.

— Petra, rosti el.

Ea întoarse capul.

— Mulţumesc.

Petra nu-i răspunse, ci porni mai departe.

Ender sui înapoi în pat şi se dezbrăcă. Rămase gol, cercetându-şi noul pupitru şi încercând să-şi dea seama dacă îi modificaseră codurile de acces. Bineînţeles, îi şterseseră sistemul de protecţie. Aici nu putea deţine nimic, nici măcar un pupitru personal.

Luminile păliră. Se apropia stingerea. Ender nu ştia unde era closetul.

— Ieşi afară şi faci la stânga, îi spuse băiatul din patul alăturat. E comun cu Şobolanii, Condorii şi Veveriţele.

Ender îi mulţumi şi sări jos.

— Hei, făcu băiatul. Nu poţi merge aşa. Când ieşi din dormitor, uniforma e obligatorie.

— Chiar şi la toaletă?

— Mai ales . În plus, e interzis să discuţi cu cineva din altă armată. La masă, sau la duş. Uneori ai voie s-o faci în sala de jocuri şi, bineînţeles, dacă-ţi spune un profesor. Dar dacă te prinde Bonzo, te-ai ars, ai auzit?

— Mulţumesc.