Orson Card - Jocul lui Ender

— A sus, B stânga, C dreapta, D jos. Aşteptă până ce plutoanele se orientară corespunzător, apoi adăugă: Puţică, tu aştepţi patru minute, după care intri şi te opreşti lângă uşă. Nu atingi arma!

Ender încuviinţă. Brusc, peretele dinapoia lui Bonzo deveni transparent. Deci nu era perete, ci un câmp de forţă. Şi sala era diferită. Prin ea fuseseră suspendate uriaşe cuburi cafenii, acoperind parţial câmpul vizual. Deci acestea erau obstacolele pe care soldaţii le numeau stele. Păreau distribuite aleator. Bonzo părea că le tratează cu indiferenţă. Era clar că soldaţii ştiau deja cum se procedează cu ele.

Dar privind bătălia de pe coridor, Ender îşi dădu seama că n-aveau habar să le folosească eficient. Ştiau să aterizeze pe ele şi să le utilizeze drept paravane, ştiau şi tacticile de asalt asupra unei stele deţinute de inamic. Nu demonstrau însă că ştiau care stele erau importante. Continuau să atace unele ce puteau fi depăşite prin simpla alunecare de-a lungul pereţilor.

Celălalt comandant profita de neglijarea strategiei de către Bonzo. Condorii sileau Salamandrele la atacuri riscante. Tot mai puţine Salamandre rămâneau neîngheţate pentru următoarele asalturi. După numai cinci-şase minute, deveni limpede că Armata Salamandră nu-şi putea învinge adversarul atacând.

Ender trecu prin poartă. Pluti uşor în jos. Sălile în care se antrenase avuseseră întotdeauna uşile la nivelul podelei . Însă în bătălii, uşa era situată la mijlocul peretelui, egal depărtată de podea şi de plafon.

Brusc simţi cum se reorientează, aşa cum se întâmplase în navetă. Ceea ce fusese „jos” era acum „sus”, iar apoi „lateral”. În imponderabilitate nu exista nici un motiv să rămâi orientat ca pe coridor. Uitându-te la uşile perfect pătrate, era imposibil de spus unde fusese „sus”. Şi nici nu conta. Acum, Ender descoperise orientarea care avea sens. Poarta adversarului era „jos”. Scopul jocului era de „a cădea” spre baza inamicului.

Făcu mişcările care-l răsuceau în noua direcţie . În loc să stea răşchirat, cu tot trupul descoperit duşmanului, acum îşi expunea numai tălpile către acesta. Era o ţintă mult mai mică.

Cineva îl zări. La urma urmei, plutea fără scop în loc deschis. Instinctiv, Ender ridică genunchii la piept . În acelaşi moment, raza armei îl atinse şi picioarele costumului îngheţară. Braţele îi rămaseră neîngheţate deoarece, dacă fasciculul nu lovea trunchiul, se rigidizau doar membrele atinse. Ender înţelese că dacă n-ar fi fost orientat cu picioarele către adversar ar fi fost nimerit în trup. Ar fi fost complet imobilizat.

Deoarece Bonzo îi ordonase să nu-şi scoată arma, Ender continuă să plutească, fără să mişte capul sau braţele, de parcă şi ele ar fi fost îngheţate. Adversarii îl ignorau, concentrându-şi tirul asupra soldaţilor care trăgeau în ei. Era o bătălie aspră. Depăşită numeric, Armata Salamandră ceda pas cu pas. Lupta se fărâmiţă într-o duzină de confruntări individuale. Acum, disciplina lui Bonzo îşi dovedea roadele, căci fiecare Salamandră îngheţată scotea din luptă cel puţin un inamic. Nimeni nu dădu bir cu fugiţii sau nu intră în panică, toţi rămâneau calmi şi ocheau cu atenţie.

În special Petra era teribilă. Condorii o remarcaseră şi depuneau eforturi considerabile ca s-o îngheţe. Izbutiră să-i lovească întâi braţul drept, cu care trăgea şi potopul ei de înjurături fu întrerupt numai atunci când o îngheţară complet şi casca o împiedică să mai descleşteze maxilarele. Peste alte câteva minute, totul se termină. Armata Salamandră nu mai opunea rezistenţă.

Ender observă cu satisfacţie că adversarii rămăseseră doar cu cei cinci soldaţi necesari pentru a deschide poarta, ca să consemneze victoria. Patru dintre ei îşi atinseră căştile de punctele luminoase din colţurile uşii Salamandrelor, iar al cincilea trecu prin câmpul de forţă. Jocul luă sfârşit. Luminile reveniră la intensitatea lor orbitoare şi Anderson îşi făcu apariţia prin uşa profesorilor.

„Mi-aş fi putut scoate arma”, se gândise Ender când inamicii se apropiaseră de uşă. „Mi-aş fi putut scoate arma şi să împuşc pe unul singur dintre ei, şi atunci ar fi fost prea puţini. Jocul s-ar fi terminat la egalitate. Fără patru băieţi care să atingă cele patru colţuri şi un al cincilea care să treacă prin poartă, Condorii n-ar fi obţinut victoria. Bonzo, prostule, te-aş fi putut salva de la înfrângerea asta! Poate chiar aş fi putut s-o transform într-o victorie, deoarece erau toţi laolaltă, ţinte uşoare, şi în primele momente n-ar fi ştiut cine trage. Ţintesc suficient de bine ca să fi reuşit.”

Însă ordinele erau ordine şi Ender promisese că avea să le respecte. Avu totuşi satisfacţia că pe fişa oficială a Armatei Salamandre nu apăreau patruzeci şi unu de soldaţi eliminaţi sau scoşi din luptă, ci patruzeci eliminaţi şi unul rănit. Bonzo nu putu înţelege, până nu consultă înregistrarea lui Anderson şi-şi dădu seama cine era. „Rănit, Bonzo”, îşi spuse Ender. „Mai puteam trage!”

Se aşteptase ca Bonzo să vină la el şi să-i zică: „Data viitoare, dacă se mai întâmplă aşa ceva, poţi trage”. Însă acesta nu-i spusese absolut nimic, până a doua zi, după dejun. Bineînţeles, el mânca la popota comandanţilor, dar Ender era absolut sigur că scorul ciudat avea să stârnească şi acolo tot atâtea nedumeriri câte fuseseră în sala de mese a soldaţilor . În toate celelalte jocuri care nu se încheiaseră la egalitate, toţi membrii armatei învinse fuseseră fie eliminaţi — complet îngheţaţi — fie scoşi din luptă, ceea ce însemna că aveau unele părţi ale trupului neîngheţate, dar nu mai puteau trage. Salamandra era singura armată învinsă cu un soldat de categoria Rănit-dar-Activ.

Ender nu oferi nici o explicaţie, însă alte Salamandre făcură cunoscut ce se întâmplase. Iar când fu întrebat de ce nu trăsese, răspunse calm:

— Mă conformez ordinelor.

După dejun, Bonzo îl căută:

— Ordinul rămâne valabil, îi spuse, ar fi bine să nu uiţi!

„O să te coste, prostule. Poate că nu-s un soldat foarte bun, dar pot fi de folos şi n-ai nici un motiv să mi-o interzici.”

Nu comentă deloc.

Una dintre urmările interesante ale bătăliei a fost că Ender apăru pe locul întâi în clasamentul eficienţei individuale. Deoarece nu trăsese, avea calificativ maxim — nici o ratare. Şi deoarece nu fusese nici eliminat, nici scos din luptă, procentajul lui era excelent. Restul nu se apropiau nici măcar pe departe de el. Mulţi băieţi chicotiră iar alţii se înfuriară, dar în preţuitul clasament al eficienţei, Ender devenise liderul.

Continuă să asiste la şedinţele de instruire ale armatei sale, şi continuă să se antreneze din răsputeri în paralel, dimineţile cu Petra, iar serile cu prietenii lui. Li se adăugaseră tot mai mulţi băieţi din ciclul întâi, nu ca distracţie, ci pentru că rezultatele erau vizibile — deveneau tot mai buni. Supremaţia o deţineau însă Ender şi Alai. Pe de o parte, datorită faptului că Alai încerca întruna lucruri noi, care-l obligau pe Ender să imagineze alte tactici pentru a-i replica. Pe de altă parte, deoarece continuau să facă erori prosteşti, ce le sugerau acţiuni pe care nici măcar nu le-ar fi încercat un soldat bine instruit şi care ţinea la respectul de sine. Multe se dovediră inutile. Dar întotdeauna era plăcut, întotdeauna excitant şi reuşiră suficiente acţiuni despre care ştiau că îi ajutau. Serile erau momentele cele mai bune ale zilei.