Orson Card - Jocul lui Ender

Îl găsi pe Blândul Dink în sala de jocuri, nu jucând, ci privind.

— Mi te-a arătat cineva, zise Ender. Eu sunt Ender Wiggin.

— Ştiu.

— Fac parte din plutonul tău.

— Ştiu.

— N-am prea multă experienţă.

Dink îl examină atent.

— Uite ce-i, Wiggin, ştiu toate astea. De ce crezi că i-am cerut lui Rose să mi te aducă?

Deci nu fusese azvârlit, fusese solicitat, fusese ales. Blândul îl dorise.

— De ce?

— Ţi-am urmărit antrenamentele cu ciclul întâi. Cred că eşti promiţător. Bonzo e prost şi voiam să capeţi o instrucţie mai bună decât ţi-o putea oferi Petra. Ea se pricepe numai la tir.

— Trebuia să învăţ să trag…

— Continui să te mişti de parcă ţi-ar fi frică să nu te scapi în pantaloni.

— Atunci, învaţă-mă tu!

— N-ai decât să ţii ochii deschişi.

— N-o să renunţ la antrenamentele mele din timpul liber.

— Nici nu vreau s-o faci.

— Rose aşa mi-a ordonat.

— Nu te poate opri. Aşa cum nu te poate opri să-ţi foloseşti pupitrul.

— Crezusem că un comandant poate ordona orice.

— Şi eu pot ordona Lunii să dispară, dar nu se va întâmpla. Uite ce-i, Ender, comandanţii au exact atâta autoritate cât îi laşi tu să aibă. Cu cât îi asculţi mai mult, cu atât au mai multă putere asupra ta.

— Şi cum îi pot opri să-mi facă rău? întrebă Ender, amintindu-şi loviturile lui Bonzo.

— Crezusem că de asta iei cursuri de auto-apărare.

— M-ai urmărit peste tot?

Dink nu-i răspunse.

— Nu vreau să-l supăr pe Rose. Vreau să particip la bătălii. M-am săturat să tot privesc.

— Procentajul de eficienţă o să-ţi scadă.

De data aceasta, Ender fu cel care tăcu.

— Ascultă, Ender, atâta vreme cât faci parte din plutonul meu, participi la toate bătăliile.

În curând, Ender avea să afle ce însemna asta. Dink îşi instruia plutonul separat de restul Şobolanilor; nu se consulta niciodată cu Rose şi doar rareori toate plutoanele exersau împreună. Aveai impresia că Rose comanda o armată, iar Dink o alta, mult mai mică, aflată întâmplător în aceeaşi sală, în acelaşi timp.

Dink începu prima şedinţă cerându-i lui Ender să demonstreze poziţia sa de atac cu picioarele înainte. Ceilalţi băieţi nu erau încântaţi.

— Cum putem ataca, întinşi pe spate? întrebară ei.

Spre surprinderea lui Ender, Dink nu-i corectă, nu le spuse: „Nu atacaţi întinşi pe spate, ci cădeţi în jos spre adversari.”

Văzuse cum proceda Ender, însă nu înţelesese ce implică poziţia aceea . În scurt timp, băiatul îşi dădu seama că deşi Dink era extrem de capabil, persistenţa lui în a păstra orientarea gravitaţională de pe coridor, în loc să-şi imagineze poarta duşmană ca fiind „jos”, îi limita gândirea.

Exersară atacul unei stele ocupate de inamici . Înainte de a încerca metoda lui Ender, cu picioarele înainte, o făcuseră întotdeauna în poziţie verticală, cu întregul corp expus ca ţintă. Chiar şi aşa însă, ajunseră la stea şi apoi atacară adversarul dintr-o singură direcţie.

— Pe deasupra! strigă Dink şi ei executară.

Dink nu se mulţumi cu atât, ci repetă asaltul, ordonând:

— Din nou, cu capu-n jos!

Însă datorită permanentei lor referiri la o gravitate care nu exista, băieţii se mişcau cu stângăcie pe dedesubtul stelei, parcă suferind de ameţeală.

Detestau atacul cu picioarele înainte. Dink insista să-l folosească şi ca urmare îl detestară pe Ender.

— Trebuie să-nvăţăm de la un ciclu-ntâi cum să luptăm? mormăi unul dintre ei, asigurându-se că Ender îl putea auzi.

— Da, replică Dink. Continuară să exerseze.

Şi învăţară. La antrenamente începură să-şi dea seama cât de greu era să loveşti un inamic care te ataca venind cu tălpile spre tine. De îndată ce se convinseră de acest lucru, practicară manevra cu mai mult entuziasm.

În seara aceea fu prima dată când Ender veni la o şedinţă de antrenament după o întreagă după-amiaza de instrucţie. Era obosit.

— Acum că eşti într-o armată adevărată, îi zise Alai, nu mai trebuie să lucrezi cu noi.

— De la voi pot învăţa lucruri pe care nu le ştie nimeni.

— Blândul Dink e cel mai bun. Am auzit că eşti în plutonul lui.

— Atunci, hai la treabă! Să vă arăt ce-am învăţat azi de la el.

Împreună cu alţi douăzeci de băieţi, repetară toate exerciţiile care-l istoviseră cu câteva ore înainte. Veni însă cu idei noi, făcându-i să încerce manevrele cu un picior îngheţat, cu ambele picioare îngheţate, sau utilizând soldaţi îngheţaţi drept cârme cu care să-şi modifice direcţia.

Pe la jumătatea şedinţei, Ender îi observă pe Dink şi Petra împreună, stând în uşă şi privind. Mai târziu, când se uită iarăşi, dispăruseră.

„Deci mă urmăresc şi se ştie ce facem.” Nu avea habar dacă Dink îi era prieten; credea că Petra îi era, însă nu putea fi sigur de nimic. Poate că se înfuriaseră pentru că el făcea ceea ce era apanajul comandanţilor şi şefilor de plutoane — instruirea şi antrenamentul soldaţilor. Poate se simţeau ofensaţi că un soldat era atât de apropiat de cei din ciclul întâi . Îl stânjenea să fie observat de alţii mai mari decât el.

— Credeam că ţi-am zis să nu foloseşti pupitrul! Rose Năsosu' apăruse lângă patul lui Ender.

Băiatul nu ridică privirea.

— Îmi fac tema la trigonometrie pentru mâine.

Rose lovi cu genunchiul pupitrul.

— Am zis să nu-l foloseşti!

Ender aşeza pupitrul pe pat şi se sculă.

— Am nevoie de trigonometrie mai mult decât am nevoie de tine.

Năsosu' era cu cel puţin patruzeci de centimetri mai înalt decât Ender . Însă băiatul nu-şi făcea griji. N-avea să se ajungă la violenţă fizică. Şi, chiar dacă se ajungea, credea că putea face faţă. Rose era leneş şi nu se pricepea la lupta corp la corp.

— Ai coborât în clasament, pişpirică, spuse Rose.

— Mă aşteptam. Am fost în frunte numai datorită modului idiot în care mă utilizau Salamandrele.

— Idiot? Strategiile lui Bonzo au câştigat câteva jocuri-cheie.

— Strategiile lui Bonzo n-ar fi câştigat nici măcar o bătaie cu perne . Îi încălcam ordinele, ori de câte ori trăgeam.

Rose nu ştiuse. Se înfurie.

— Deci, Bonzo m-a minţit în legătură cu tine. Nu eşti numai mic şi incompetent, ci şi indisciplinat!

— Însă de unul singur am transformat o înfrângere în egalitate.

— O să vedem ce mai faci de unul singur data viitoare, rosti Rose şi plecă.

Un coleg de pluton al lui Ender clătină din cap:

— Eşti idiot ca un coiot.

Băiatul privi spre Dink, care desena pe pupitrul său. Dink ridică ochii şi-i întoarse privirea lui Ender.

Nici un semn. Absolut nimic. „Bine”, se gândi Ender, „mă pot descurca şi singur.”

Bătălia avu loc peste două zile. Era prima dată că Ender lupta în cadrul unui pluton şi se simţea nervos. Plutonul lui Dink se înşirui de-a lungul peretelui din dreapta coridorului şi Ender fu extrem de atent să nu se rezeme, să nu-şi lase greutatea pe nici un picior. Să rămână în echilibru.

— Wiggin! strigă Rose Năsosu'.

Ender simţi cum îl cuprinde groaza din gât şi până în stomac, un fior care-l străbătu ca un curent electric. Rose îl văzu.

— Tremuri? Vezi să nu te scapi în pantaloni, băieţel!

Îl împinse către câmpul de forţă care ascundea vederii sala de luptă. O să vedem cât de bine te descurci acum, Ender. Când se deschide uşa, sări şi porneşti drept spre poarta adversarului.