Orson Card - Jocul lui Ender

În seara aceea, în decursul perioadei libere, Ender îi ceru Petrei să mai exerseze cu el.

— Nu, răspunse fata. Vreau să ajung comandant într-o bună zi, aşa că trebuie să fac sala jocurilor.

Exista o credinţă unanim împărtăşită că profesorii urmăreau jocurile şi acolo îi remarcau pe potenţialii comandanţi. Cu toate acestea, Ender se îndoia de adevărul unei asemenea ipoteze. Şefii de plutoane aveau şanse mult mai mari de-a arăta ce pot face în funcţia de comandant, decât orice jucător pe video.

Nu-i spuse însă nimic Petrei. Şedinţa de după dejun fusese îndeajuns de generoasă. Cu toate acestea, trebuia să se antreneze. Şi n-o putea face singur, decât în privinţa câtorva mişcări de bază. Manevrele cu adevărat dificile necesitau parteneri sau echipe. Dacă i-ar fi avut pe Alai sau Shen…

De fapt, de ce să nu se antreneze cu ei? Nu mai auzise ca un soldat să se antreneze cu ciclul întâi, dar n-o interzicea nici un regulament. Pur şi simplu n-o făcea nimeni; elevii din ciclul întâi erau priviţi cu un dispreţ total. Ei bine, Ender continua să fie tratat ca un proaspăt recrut. Avea nevoie de parteneri cu care să se antreneze şi drept răsplată îi putea învăţa unele lucruri văzute la băieţii mari.

— Hei, se-ntoarce marele soldat! răcni Bernard.

Ender rămase în uşa fostului său dormitor. Nu lipsise decât o zi, dar deja i se părea un loc străin, iar vechii lui colegi nişte necunoscuţi. Dădu să plece. Mai era însă şi Alai, care conferise un caracter sacru prieteniei lor. Alai nu era un străin.

Ender nu făcu nici un efort să ascundă modul cum era tratat în Armata Salamandră.

— Şi au dreptate. Sunt la fel de util ca un strănut în casca-nchisă.

Alai râse, şi alţi băieţi începură să se strângă în jurul lor. Ender propuse târgul. Zilnic, în perioada liberă, antrenament în sala de luptă, sub conducerea lui. Ei aveau să înveţe trucuri de la armate, de la bătăliile la care asista Ender, iar el urma să capete practica necesară în dezvoltarea aptitudinilor de soldat.

— O să ne perfecţionăm împreună.

Mai mulţi băieţi doreau să vină.

— Bineînţeles, încuviinţă Ender. Dar veniţi să transpiraţi. Dacă doar vă fâţâiţi, nu! N-am timp de pierdut.

Nu pierdură timpul. Ender se chinui, încercând să descrie ce văzuse, şi căutând să demonstreze. Totuşi, când timpul liber se încheie, învăţaseră câte ceva. Erau obosiţi, însă prinseseră secretul câtorva tehnici.

— Unde ai fost? îl întrebă Bonzo.

Ender rămase în poziţie de drepţi lângă patul comandantului său.

— M-am antrenat în sala de luptă.

— Am auzit că ai fost însoţit de foştii tăi colegi.

— Nu mă puteam antrena singur.

— Nu sunt de acord ca soldaţii din Armata Salamandră să piardă timpul cu cei din ciclul întâi. Acum eşti soldat.

Ender îl privi în tăcere.

— M-ai auzit, Wiggin?

— Da, domnule.

— S-a terminat cu antrenamentele cu băşinoşii ăia mici.

— Pot să vă vorbesc între patru ochi? întrebă Ender.

Era o solicitare căreia comandanţii erau obligaţi să-i dea curs. Chipul lui Bonzo se întunecă şi-l conduse pe Ender afară, pe coridor.

— Uite ce-i, Wiggin! Nu te doresc . Încerc să scap de tine, dar nu-mi crea probleme, că te lipesc de pereţi!

„Un comandant”, se gândi Ender, „nu trebuie să profereze ameninţări prosteşti”.

Bonzo se înfurie din cauza tăcerii sale.

— Tu mi-ai cerut să venim aici; vorbeşte!

— Domnule, aţi avut dreptate să nu mă încadraţi în nici un pluton. Nu ştiu să fac absolut nimic.

— N-am nevoie să-mi spui tu că am dreptate.

— Dar voi deveni un bun soldat. Nu vă voi deranja instrucţia, dar voi exersa şi o voi face cu singurii care vor să se antreneze împreună Cu mine, cei din fosta mea clasă.

— O să faci ce-ţi zic eu, piticanie!

— Exact, domnule. Voi îndeplini toate ordinele pe care sunteţi autorizat să le daţi. Dar în perioada de repaus nu se pot da ordine. Nici unul. De către nimeni.

Constată cum îi sporea mânia lui Bonzo. Furia fierbinte nu era bună. Frica lui Ender era rece şi o putea întrebuinţa. A lui Bonzo era fierbinte şi-l stăpânea ea pe băiat.

— Domnule, trebuie să mă gândesc la propria mea carieră. Nu voi interveni în decursul antrenamentelor şi bătăliilor, totuşi trebuie să învăţ. N-am cerut să fiu adus în această armată . Încercaţi să mă transferaţi cât mai repede. Dar nimeni nu mă va lua, dacă habar n-am de nimic, e adevărat? Lăsaţi-mă să învăţ câte ceva şi după aceea puteţi scăpa iute de mine, căpătând un soldat pe care-l puteţi folosi mai bine.

Bonzo nu era lipsit de inteligenţă, pentru ca mânia să-l împiedice să recunoască o propunere de bun simţ. Totuşi, nu se putea calma imediat.

— Atâta timp cât faci parte din Armata Salamandră, o să asculţi ordinele mele!

— Dacă încerci să intri în timpul meu liber, aranjez să te congeleze.

Probabil că nu era adevărat. Dar era posibil. Cu siguranţă, dacă Ender ar fi reclamat nerespectarea timpului său liber, Bonzo putea fi îndepărtat de la comandă. La aceasta se adăuga şi faptul că, în mod evident, ofiţerii văzuseră ceva la Ender, deoarece îl avansaseră. Poate că Ender avea într-adevăr influenţă în rândul lor şi putea congela pe cineva.

— Ticălosule! şuieră Bonzo.

— Nu-i vina mea că ai dat ordinul acela de faţă cu toţi. Dar dacă doreşti, mă voi preface că ai câştigat runda asta. După aceea, mâine, mă poţi anunţa că te-ai răzgândit.

— N-am nevoie să-mi spui ce să fac!

— Nu doresc ca restul băieţilor să creadă că ai cedat. N-ai mai avea aceeaşi autoritate.

Bonzo îl urî pentru bunăvoinţă. Ender vorbise de parcă îi acorda funcţia de conducere ca o favoare. O neobrăzare, însă n-avea de ales. N-avea alternativă. Nu se gândea că vina îi aparţinea numai lui, deoarece dăduse un ordin absurd. Ştia doar că Ender îl învinsese, iar apoi îl şi batjocorise prin mărinimie.

— O să te lichidez într-o bună zi, rosti el.

— Probabil.

Sună stingerea. Ender reveni în dormitor, părând descurajat . Înfrânt. Mânios. Ceilalţi băieţi traseră concluzia evidentă.

Dimineaţă, când plecă spre sala de mese, Bonzo îl opri şi rosti cu glas tare:

— M-am răzgândit, puţulică! Poate că dacă te-antrenezi cu ciclul întâi, o să-nveţi ceva. Şi o să te pot schimba mai uşor. Orice, numai să scap rapid de tine.

— Mulţumesc, domnule, zise Ender.

— Orice, şopti Bonzo. Sper să te văd congelat.

Ender zâmbi recunoscător şi părăsi încăperea. După dejun, se antrenă iarăşi cu Petra. Toată după-amiaza îl urmări pe Bonzo comandând, şi-şi imagină căi prin care îi putea învinge armata . În timpul liber, el, Alai şi ceilalţi repetară până la epuizare. „O pot face”, gândi seara, întins în patul său, cu muşchii zvâcnindu-i şi destinzându-se. „Mă pot descurca”.

Peste patru zile, Armata Salamandră avu o bătălie. Ender alergă înapoia soldaţilor care tropăiau pe coridoare spre sala de luptă. De-a lungul pereţilor pâlpâiau două benzi: verde-verde-maro a Salamandrei şi negru-alb-negru a Condorului. Când ajunseră în locul unde fusese întotdeauna sala, coridorul se ramifică, cu verde-verde-maro spre stânga şi negru-alb-negru spre dreapta; urmă un alt colţ la dreapta, şi armata se opri în faţa unui perete.

Plutoanele se formară în tăcere. Ender se aşeză îndărătul lor. Bonzo dădea instrucţiunile: