Orson Card - Jocul lui Ender

După ce parcurse o distanţă, alunecările încetară să mai fie pietre şi pământ. Panta colinei se desfăcu într-o râpă, dar nu din argilă, ci din pâine albă şi pufoasă, crescând ca aluatul, cu o crustă sfârâmicioasă. Era moale şi spongioasă; personajul său înaintă mai încet. Sări jos şi, ca întotdeauna, ajunse pe o masă . Înapoia lui se afla un gigantic codru de pâine; şi un enorm calup de unt. Iar Uriaşul, rezemându-şi bărbia în mâini, îl privea. Personajul lui Ender era cam cât capul Uriaşului de la bărbie până la sprâncene.

— Cred c-o să te mănânc, spuse Uriaşul, aşa cum făcea mereu.

De data aceasta, în loc să fugă sau să rămână nemişcat, Ender înaintă şi-l lovi în bărbie cu piciorul.

Uriaşul scoase limba şi Ender fu trântit pe jos.

— Ce-ar fi să ne jucăm de-a ghicitul? întrebă Uriaşul.

Deci lovitura fusese inutilă: Uriaşul nu făcea altceva decât să se joace de-a ghicitul. Calculator imbecil! Deţinea milioane de scenarii posibile în memoria lui, dar aici programa acelaşi joc stupid.

Ca întotdeauna, Uriaşul aşeză pe masă două pocale, înalte cam până la genunchiul lui Ender. Erau umplute cu lichide diferite. Programul calculatorului era atât de bun încât lichidele nu se repetau niciodată; cel puţin băiatul nu-şi amintea aşa ceva. De data aceasta un pahar conţinea o licoare cu aspect vâscos, ca o cremă. Celălalt bolborosea şi spumega.

— Într-unu-i otravă, în celălalt nu, spuse Uriaşul. Dacă le ghiceşti, ajungi în Ţara-din-poveşti.

Ghicitul însemna să-şi bage capul într-unul dintre pocale, ca să bea. Nu ghicise niciodată. Uneori i se dizolva capul. Alteori lua foc. Uneori cădea înăuntru şi se îneca. Uneori cădea afară, se înverzea şi putrezea . Întotdeauna era o moarte oribilă şi întotdeauna Uriaşul râdea.

Ender ştia că ar fi murit indiferent de alegere. Jocul era măsluit. După prima moarte, personajul său reapărea pe masa Uriaşului, ca să mai încerce o dată. La a doua moarte, revenea la alunecările de teren. Apoi la podeţul din grădină. Apoi la gaura de şoarece. Iar după aceea, dacă se întorcea la Uriaş ca să mai joace şi murea din nou, pupitrul se întuneca, apăreau cuvintele „Sfârşitul Jocului Liber”, iar Ender se lăsa pe spate în pat şi tremura până ce, în sfârşit, putea adormi. Jocul era măsluit, totuşi Uriaşul pomenea de Ţara-din-poveşti; probabil vreun basm de adormit copiii de trei ani care avea cine ştie ce Scufiţă Roşie, sau Pinocchio, sau Peter Pan, încât nici nu merita efortul, cu toate acestea trebuia să găsească o cale de a-l învinge pe Uriaş, ca să ajungă acolo.

Bău lichidul cu aspect de cremă. Imediat începu să se umfle şi să se înalţe, ca un balon. Uriaşul hohoti. Era mort.

Jucă din nou, iar de această dată lichidul căzu precum un bolovan şi-l ţinu ţintuit cu faţa în jos în vreme ce Uriaşul îl despică de-a lungul spinării, îl dezosă ca pe un peşte şi-l mâncă.

Reapăru la alunecările de teren şi decise să nu meargă mai departe. Ba chiar se lăsă o dată acoperit de pământ. Deşi începuse să transpire şi avea frisoane, la următoarea viaţă urcă pe coline până se transformară în pâine şi ajunse pe masa Uriaşului, unde apărură cele două pocale.

Privi băuturile. Una spumegând, cealaltă vălurind aidoma unui ocean . Încercă să ghicească ce fel de moarte ascundea fiecare. „Probabil că din ocean va ieşi un peşte care mă va înghiţi. Iar cea spumegândă mă va asfixia. Urăsc jocul ăsta! Nu-i cinstit! E tâmpit! E un putregai!”

Şi, în loc să-şi afunde chipul într-un pocal, răsturnă pe unul, apoi pe celălalt şi ocoli braţele Uriaşului, pe când acesta striga:

— Trişezi! Trişezi!

Sări spre chipul lui, se cocoţă pe buză şi pe nas, apoi începu să-i scobească în ochi. Era moale ca brânza şi, în vreme ce uriaşul răcnea, personajul lui Ender săpa în ochi, pătrunzând în el, afundându-se.

Uriaşul căzu pe spate. Perspectiva se modifică în timpul căderii, iar când rămase nemişcat pe sol, de jur-împrejur se zăreau arbori stranii, făcuţi parcă din dantele. Un liliac apăru în zbor şi coborî pe nasul Uriaşului. Ender îşi scoase personajul spre el.

— Cum ai ajuns aici? întrebă liliacul. Nimeni nu vine aici, niciodată.

Desigur, Ender nu-i putea răspunde. Se aplecă, luă un pumn din substanţa ce forma ochiul Uriaşului şi-o întinse.

Liliacul o luă şi plecă, strigând pe când se îndepărta:

— Bun sosit în Ţara-din-poveşti!

Reuşise! Ar fi trebuit să exploreze. Ar fi trebuit să coboare din ochiul Uriaşului şi să vadă ce obţinuse în cele din urmă.

În loc s-o facă, opri jocul, puse pupitrul în dulap, se dezbrăcă şi-şi trase pătura peste cap. Nu dorise să-l ucidă pe Uriaş. Crezuse că era un joc. Nu o alegere între propria lui moarte oribilă şi o crimă. „Sunt un ucigaş, chiar când mă joc! Peter ar fi mândru de mine.”

— Nu-i plăcut să ştii că poate reuşi imposibilul?

— Morţile jucătorilor au fost întotdeauna groaznice. Mi-am spus mereu că Pocalul Uriaşului era partea cea mai perversă din tot jocul, totuşi să se repeadă aşa la ochi… pe el vrem să-l punem comandantul flotelor noastre?

— Important este că a câştigat un joc ce nu putea fi câştigat.

— Probabil că acum o să-l muţi.

— Aşteptam să vedem cum rezolvă cu Bernard. S-a descurcat perfect.

— Deci imediat ce poate soluţiona o situaţie dificilă, îl arunci în alta. Mai are timp să se odihnească?

— Mai rămâne o lună sau două, poate chiar trei, în clasa lui. Asta înseamnă o perioadă destul de lungă în viaţa unui copil.

— Nu ţi s-a părut niciodată că băieţii ăştia nu sunt copii? Mă uit ce fac ei, cum vorbesc şi nu mi se par deloc nişte puşti.

— Sunt cei mai sclipitori copii din lume; fiecare în felul lui.

— Totuşi n-ar trebui să se comporte ca nişte copii? Nu sunt normali. Se poartă ca… în istorie. Napoleon şi Wellington… Cezar şi Brutus…

— Noi încercăm să salvăm lumea, nu să vindecăm inimile rănite. Eşti prea sentimental.

— Generalul Levy n-are milă pentru nimeni! Aşa se spune în toate emisiunile video. Totuşi nu-i face rău băiatului ăstuia.

— Glumeşti?

— Vreau să zic, nu-i face mai mult rău decât trebuie.

La cină, Alai se aşeză vizavi de Ender.

— M-am prins în sfârşit cum ai trimis mesajul ăla. Cum te-ai folosit de numele lui. Bernard…

— Eu? făcu Ender.

— Hai las-o, cine altul? Doar n-a fost Bernard! Iar Shen nu-i prea tare la calculatoare. Eu ştiu că n-am făcut-o… Altul, cine? Nu contează! Mi-am dat seama cum se poate introduce un elev fals. Pur şi simplu, creezi un elev cu numele Bernard — pauză, B-E-R-N-A-R-D — spaţiu alb, aşa încât calculatorul să nu-l elimine ca fiind repetarea unui elev existent deja.

— Se pare c-ar merge, încuviinţă Ender.

— Haide, haide. Merge! Însă tu ai facut-o practic în prima zi.

— Poate c-a facut-o Dap, ca să nu-i permită lui Bernard să capete o autoritate prea mare.

— Am mai descoperit ceva. Trucul nu merge cu numele tău.

— Da?

— Orice mesaj care conţine Ender e respins. Nu pot pătrunde nici în fişierele tale. Ţi-ai făcut un sistem de protecţie personal.

— Poate.

Alai rânji.

— M-am băgat şi-am şters fişierele cuiva. Mi-a luat urma şi-n curând va sparge sistemul. Am nevoie de protecţie, Ender. Dă-mi sistemul tău!