Orson Card - Jocul lui Ender

— Pentru că-i atât de mic, spuse el şi pentru că şerpuieşte. Uite cum bâţâie din fund când merge.

Shen plecase iritat, dar băieţii hohotiseră şi mai tare:

— Ia uitaţi-vă la fundul lui! Pa, Râmă!

Ender nu-i spusese nimic lui Shen — ar fi fost prea evident că-şi forma propriul grup rival. Stătea cu pupitrul în poală, străduindu-se să pară cufundat în studiu.

Nu învăţa . Îşi programa pupitrul să trimită un mesaj din treizeci în treizeci de secunde. Mesajul se adresa tuturor băieţilor, era scurt şi la obiect. Mai greu fusese să-şi scoată numele său, aşa cum puteau face profesorii . Întotdeauna, mesajele trimise de băieţi inserau automat şi numele autorului. Ender nu spărsese încă sistemul de protecţie al profesorilor, ca să afle cum anume putea expedia un mesaj neiscălit. Dar putea să înfiinţeze un fişier pentru un elev inexistent, pe care îl boteză Dumnezeu.

Când mesajul fu gata, încercă să-i atragă atenţia lui Shen. Precum toţi ceilalţi băieţi, acesta îl privea pe Bernard şi gaşca lui râzând şi glumind, amuzându-se pe seama profesorului de matematică, care se oprea adesea în mijlocul unei fraze şi se uita în jurul lui de parcă nu ştia unde se află.

În cele din urmă, Shen îşi luă ochii de acolo. Ender îi făcu semn din cap, arătă în jos şi zâmbi. Shen îl privi nedumerit. Ender ridică propriul pupitru şi-l indică. Băiatul întinse mâna după pupitrul său şi în clipa aceea, Ender expedie mesajul. Shen îl zări aproape imediat. ÎI citi, apoi râse sonor. Se uită la Ender, parcă întrebând: „Tu ai făcut-o?” dar Ender strânse din umeri, în semn de „habar n-am”.

Shen râse iarăşi şi câţiva din băieţii aflaţi mai departe de grupul lui Bernard îşi priviră pupitrele. La fiecare treizeci de secunde, mesajul apărea pe toate pupitrele, le traversa şi dispărea. Băieţii începură să chicotească.

— Care-i poanta? întrebă Bernard.

Ender se asigură că nu zâmbea când francezul îşi plimbă privirea prin încăpere şi se prefăcu înspăimântat aşa cum erau cei mai mulţi. Bineînţeles, Shen rânjea sfidător. După o clipă, Bernard îi ceru unui băiat să aducă un pupitru . Împreună, citiră mesajul:

ATENŢIE LA FUNDURI.

BERNARD E CU OCHII PE ELE.

Bernard se împurpura de furie:

— Cine-a făcut asta! răcni el.

— Dumnezeu, replică Shen.

— În nici un caz n-ai fost tu, pufni Bernard. Cerea prea mult creier pentru o râmă!

Mesajul lui Ender se opri peste cinci minute. După o vreme, pe pupitrul său apăru:

ŞTIU CĂ TU AI FĂCUT-O.

Nu ridică privirea, ba chiar se comportă de parcă nu văzuse mesajul. „Bernard vrea să mă prindă cu vinovăţia pe chip. Nu ştie cine a făcut-o…”

Bineînţeles, nu conta dacă ştia. Francezul avea să-l sâcâie cu atât mai mult, deoarece trebuia să-şi reconsolideze poziţia. Singurul lucru pe care nu-l suporta era să se râdă de el. Trebuia să dovedească cine era şeful. Drept urmare, Ender o încasă la duş. Unul dintre prietenii lui Bernard se prefăcu că se împiedică de el, şi izbuti să-i bage un genunchi în burtă.

Ender nu scoase un sunet . În privinţa războiului declarat, el continua să se menţină ca observator. Nu intenţiona să facă nimic.

Însă în celălalt război, cel al pupitrelor, îşi lansase deja următorul atac. Când reveni de la duş, Bernard era turbat, tovind cu picioarele în paturi şi răcnind la băieţi:

— Nu l-am scris eu! Gura!

Pe perimetrul fiecărui pupitru se plimba mesajul:

ÎMI PLACE FUNDUL TĂU. LASĂ-MĂ SĂ-L SĂRUT.

— Nu l-am scris eu! urla Bernard.

După câteva minute de zbierete, Dap apăru în uşă.

— Ce-i gălăgia asta? întrebă el.

— Cineva trimite mesaje folosindu-se de numele meu, răspunse posac Bernard.

— Ce mesaje?

— Nu contează ce mesaje!

— Pentru mine contează.

Dap luă pupitrul cel mai apropiat care, întâmplător, aparţinea băiatului de deasupra lui Ender. Citi, surâse şi restitui pupitrul.

— Interesant, comentă el.

— Nu vreţi să aflaţi cine a facut-o? întrebă Bernard.

— Ştiu cine a facut-o.

„Da”, gândi Ender. „Sistemul a fost spart prea uşor. Intenţionat l-au lăsat aşa, ca să-l putem sparge. Ştie că eu sunt autorul.”

— Cine-i?! răcni Bemard.

— Nu cumva strigi la mine, soldat? întrebă încetişor Dap.

Instantaneu, atmosfera din dormitor se schimbă. Atât mânia prietenilor lui Bernard, cât şi veselia de-abia reţinută a celorlalţi se transformară în tăcere. Avea să se facă auzit glasul autorităţii.

— Nu, domnule, răspunse Bernard.

— Toată lumea ştie că în mod automat, calculatorul adaugă numele autorului.

— N-am scris eu!

— Ridici glasul?

— Ieri cineva a trimis un mesaj semnat DUMNEZEU, spuse Bernard.

— Chiar aşa? se miră Dap. N-am ştiut că s-a înrolat.

Se întoarse şi ieşi, iar odaia se umplu de râsete.

Încercarea lui Bernard de-a ajunge şeful dormitorului dăduse greş — acum doar câţiva mai rămăseseră de partea lui. Erau însă cei mai răi. Şi Ender ştia că până nu abandona rolul de observator, n-avea să-i fie uşor. Cu toate acestea, amestecul său în programarea pupitrelor dăduse rezultate. Bernard fusese oprit şi toţi băieţii care aveau caracter se eliberaseră de el. Şi, cel mai important, Ender o făcuse fără să-l bage în spital. Mult mai bine aşa!

Se apucă după aceea să creeze un sistem de protecţie al propriului său pupitru, deoarece, în mod evident, cele existente erau necorespunzătoare. Dacă un puşti de şase ani le putuse sparge, atunci fuseseră puse doar ca divertisment, nu ca sisteme serioase.

„Pur şi simplu, un alt joc oferit de profesori. Şi încă unul la care mă pricep.”

— Cum ai făcut-o? îl întrebă Shen la micul dejun.

Ender constată că era prima dată când un coleg de clasă mânca împreună cu el.

— Ce să fac?

— Să expediezi un mesaj sub un nume fals. Mai ales sub numele lui Bernard! A fost grozav! Acum toţi îi zic Ochi-de-fund. Faţă de profesori, numai Ochi, însă toţi ştiu unde-i cu ochiul.

— Sărmanul Bernard, murmură Ender. Şi-i atât de sensibil…

— Haide, Ender! Ai intrat în protecţii. Cum ai făcut-o?

Ender scutură din cap şi zâmbi.

— Îţi mulţumesc că mă crezi aşa inteligent s-o pot face . Însă pur şi simplu eu am văzut primul mesajul, atât.

— Bine, nu eşti obligat să-mi spui. Totuşi, a fost grozav!

Pentru o vreme mâncară în tăcere, apoi Shen întrebă:

— E adevărat că bâţâi din fund când merg?

— Nţţ, răspunse Ender. Doar puţin de tot . Încearcă să nu mai faci paşii aşa mari, asta-i şmecheria.

Shen încuviinţă.

— Singurul care a remarcat chestia asta a fost Bernard.

— E un porc!

— Priviţi în ansamblu, ridică din umeri Ender, porcii nu-s chiar atât de răi.

— Ai dreptate, izbucni în râs Shen. I-am jignit!

Râseră împreună şi li se alăturară alţi doi colegi. Izolarea lui Ender luase sfârşit. Războiul de-abia începea.

— În trecut am avut destule dezamăgiri. Insistând ani de zile, sperând că vor depăşi momentul critic, fără ca s-o facă. Ender însă e hotărât s-o termine în primele şase luni.

— De ce?

— Nu vezi ce se-ntâmplă? E blocat pe jocul cu Pocalul Uriaşului. Are cumva tendinţe sinucigaşe? N-ai pomenit niciodată de aşa ceva.