Orson Card - Jocul lui Ender

Urmă şcoala. Zilnic, lecţii. Citire. Matematică. Istorie. Video cu bătălii spaţiale sângeroase, cu soldaţi revărsându-şi măruntaiele prin navele gândacilor. Holofilme ale războaielor „curate” ale flotei, navete transformându-se în norişori de lumină, echipaje ucigându-se cu îndemânare prin bezna cosmică. Erau multe lucruri noi. Ender muncea din greu, ca fiecare. Cu toţii se străduiau din răsputeri pentru prima dată în viaţa lor, şi pentru prima dată în viaţa lor se întreceau cu colegi cel puţin la fel de inteligenţi.

Însă jocurile… ele erau totul! Ele umpleau orele dintre deşteptare şi stingere.

Dap îi duse în sala de jocuri chiar a doua zi. Se afla deasupra sectorului unde locuiau şi învăţau băieţii. Urcară scări de-a lungul cărora gravitaţia scădea treptat, şi apoi, ca într-o grilă, văzură luminile orbitoare ale jocurilor.

Pe unele le cunoşteau; altele le jucaseră chiar acasă la ei. Simple, sau mai complicate. Ender trecu pe lângă jocurile video bidimensionale şi privi ce jucau cei mari: jocuri holografice cu obiecte deplasându-se prin aer. Era singurul puşti din partea aceea a sălii şi, din când în când, unul dintre băieţii mai mari îi dădea câte un brânci. „Ce cauţi aici? Şterge-o! Zboară!” Şi bineînţeles că zbura, în gravitaţia redusă, ridicându-şi picioarele şi plutind până se izbea de ceva, sau de cineva.

Dar de fiecare dată se întorcea, poate în alt loc, pentru a studia jocul din alt unghi. Era prea scund ca să vadă comenzile, dar nu erau importante. Prinsese esenţialul. Felul cum jucătorul săpa tunele prin întuneric, tunele de lumină pe care inamicii le căutau şi le urmăreau nemiloşi, până îi ajungeau nava. Puteai folosi capcane: mine, bombe plutitoare, bucle prin care să-ţi rătăceşti duşmanul, parcurgându-le la infinit. Unii jucători erau inteligenţi. Alţii pierdeau repede.

Cu toate acestea, lui Ender îi plăcea mai mult când se înfruntau doi oameni. Atunci trebuiau să se folosească de tunelele celuilalt şi în scurt timp era clar care dintre ei înţelesese strategia jocului.

După vreo oră, se plictisi. Pricepuse deja regulile. Pricepuse şi algoritmul calculatorului şi ştia că l-ar fi putut păcăli cu regularitate, o dată ce stăpânea comenzile. Spirale când inamicul juca într-un anume fel; bucle, când juca altfel. Aşteptând în ambuscadă la o capcană. Instalând şapte capcane şi apoi ademenindu-l pas cu pas. Nu era nici o dificultate; jucai până ce calculatorul devenea atât de rapid încât reflexele umane nu-l mai puteau depăşi. Nu era amuzant. Ar fi preferat să se înfrunte cu ceilalţi băieţi. Băieţi care jucaseră atât de mult cu calculatorul, încât chiar şi atunci când se întreceau între ei, încercau să-l copieze.

Gândeau ca o maşină, nu erau nişte oameni.

„I-aş putea bate! I-aş putea bate!”

— Aş vrea să fac o partidă cu tine, se adresă ultimului câştigător.

— Vai de mine, ce-i asta? făcu băiatul. E un gând, sau un gândac?

— A sosit ultimul transport de pitici, vorbi un altul.

— Dar vorbeşte… Ştiaţi că pot vorbi?!

— Am înţeles, făcu Ender. Ţi-e frică să te întreci cu mine, două din trei.

— Să te bat pe tine e la fel de uşor ca pişatul sub duş, spuse băiatul.

— Şi nici pe jumătate aşa de plăcut, comentă altul.

— Eu sunt Ender Wiggin.

— Ascultă, băi piciule! Tu eşti un nimeni. Te-ai prins? Eşti un nimeni, te-ai prins? Eşti un nimeni până n-ai fript pe cineva. Te-ai prins?

Argoul băieţilor mai mari avea propriul lui ritm. Ender îl înţelese destul de repede.

— Dacă-s un nimeni, atunci de ce ţi-e frică să vedem care câştigă două din trei?

Acum ceilalţi băieţi deveniseră nerăbdători.

— Frige-l odată pe căcăcios, că pierdem timpul!

Ender trecu în faţa butoanelor nefamiliare. Mâinile lui erau mici, însă comenzile nu erau complicate . Îşi dădu seama destul de repede cum se comandau anumite arme. Mişcările se dirijau cu un joystick clasic. La început, reflexele îi erau încete. Celălalt băiat, al cărui nume nu-l aflase, îl întrecea cu uşurinţă. Totuşi, Ender învăţă multe şi se descurca mult mai bine când jocul luă sfârşit.

— Mulţumit, puştiu'?

— Două din trei.

— Noi nu jucăm aşa.

— Deci m-ai bătut prima dată când am atins jocul, replică Ender. Dacă n-o poţi face de două ori, n-o poţi face deloc.

Jucară din nou şi de data aceasta Ender fu îndeajuns de abil ca să aplice câteva manevre, pe care adversarul nu le mai întâlnise, în mod sigur, niciodată. Tactica după care juca el nu se putea adapta. Ender nu învinse uşor, dar învinse.

Băieţii mari încetară să mai râdă şi să glumească. Al treilea joc se desfăşură în tăcere absolută. Ender îl câştigă repede şi categoric.

După ce luă sfârşit, unul dintre privitori spuse:

— Era şi timpul să-nlocuiască rabla asta de maşină. A ajuns în aşa hal, că orice tăntălău o poate bate.

Nici un cuvânt de apreciere. Aceeaşi tăcere apăsătoare şi când Ender plecă.

Nu ieşi din sală. Se opri ceva mai departe şi privi cum următorii jucători încercau să folosească trucurile lui. „Orice tăntălău?” surâse el. „Nu mă vor uita.”

Se simţea bine. Câştigase împotriva celor mari. Poate că nu fuseseră cei mai buni dintre ei, însă scăpase de spaima că Şcoala de Luptă putea fi prea grea pentru el. N-avea decât să urmărească jocul şi să-l înţeleagă, iar apoi, utilizând sistemul, putea chiar să exceleze.

Cu adevărat grele erau aşteptatul şi privitul. Trebui să le îndure pe toată perioada ce urmă. Băiatul al cărui braţ îl rupsese urmărea să se răzbune. Se numea Bernard . Îşi pronunţa numele cu accent franţuzesc, deoarece francezii, cu arogantul lor separatism, insistaseră ca învăţarea Standardei să nu înceapă înainte de patru ani, când structurile limbii franceze erau deja fundamentate. Accentul îi conferea un aer exotic, interesant; braţul rupt făcuse din el un martir, iar sadismul lui era un magnet natural pentru toţi cei cărora le plăcea durerea altora.

Ender deveni duşmanul lor.

Fleacuri… . Îi loveau patul cu piciorul de câte ori ieşeau sau intrau în dormitor . Îl îmbrânceau când îşi ducea tava cu mâncare . Îi puneau piedică pe scări. Ender învăţă rapid să nu-şi lase nici un lucru neîncuiat în dulap; învăţă de asemenea să fie iute pe picioare, să-şi recapete echilibrul. Bernard îi spusese odată „Maladroit”, şi porecla prinsese.

Existau momente când Ender clocotea de furie. Desigur, mânia era inutilă în cazul lui Bernard. Pur şi simplu, băiatul era un torţionar. Pe Ender îl înfuria cât de supuşi îl urmau ceilalţi. Cu siguranţă îşi dădeau seama că răzbunările se datorau răutăţii. Cu siguranţă, ştiau că el declanşase totul în navetă, că Ender nu făcuse decât să replice violenţei, însă, dacă ştiau, se purtau ca şi cum n-ar fi avut habar; iar dacă nu ştiau, ar fi trebuit să-şi dea seama din purtarea lui Bernard că era viclean.

Ender nu era unica ţintă. Bernard punea bazele unui regat.

De la periferia grupului, Ender privea cum francezul stabilea o ierarhie. Unii băieţi îi erau folositori şi-i măgulea în mod deschis. Alţii erau de acord să fie slujitori, făcând orice ar fi dorit el, deşi îi trata cu dispreţ.

Existau însă şi câţiva pe care îi irita comportarea lui Bernard.

Privindu-i, Ender îi remarcă iute. Shen era micuţ, ambiţios şi uşor de scos din sărite. Bernard descoperise repede toate acestea şi începuse să-l numească Râmă.