Orson Card - Jocul lui Ender

Încă o lovitură. Râsete dinspre băieţi. Graff nu vedea ce se întâmplă? N-avea de gând să-l oprească? Altă lovitură. Mai tare . Îl duru cu adevărat. Unde era Graff?

În clipa aceea, pricepu. Colonelul provocase totul în mod deliberat. Era mai rău decât şmotrul din filme. Când sergentul te chinuia, ceilalţi te simpatizau. Dar când eşti preferatul ofiţerului, eşti urât de toţi.

— Hei, căcăciosule, se auzi o şoaptă dindărăt. Recepţionă o nouă lovitură. Asta-ţi place? Băi, super-creier, asta-i caraghios?

O altă lovitură, atât de puternică încât Ender icni de durere.

Dacă totul fusese premeditat de Graff, n-avea să primească nici un ajutor din exterior. Aşteptă, până când crezu că avea să urmeze altă lovitură. „Acum!”, îşi spuse . Într-adevăr, lovitura sosi . Îl duru, însă Ender încerca de acum să aprecieze momentul următoarei. „Acum!” Exact aşa cum bănuise. „Te-am prins”, se gândi el.

În clipa următoarei lovituri, Ender ridică ambele braţe, prinse încheietura celui din spate şi o smuci cu toată puterea.

În condiţii de gravitaţie, băiatul ar fi fost izbit de spătarul fotoliului lui Ender, strivindu-şi pieptul . În imponderabilitate, zbură însă complet peste locul din faţa lui, ridicându-se către plafon. Ender nu se aştepta la aşa ceva. Nu-şi dăduse seama că imponderabilitatea amplifica forţa unui copil. Băiatul pluti prin aer, ricoşă din tavan şi se lovi de un alt pasager, după care zbură pe culoar, rotindu-şi braţele până ce răcni, atunci când se izbi de batardoul din faţă, cu braţul stâng răsucit sub el.

Durase numai câteva secunde. Graff ajunsese deja acolo, culegând băiatul din aer . Îl purtă cu dexteritate pe culoar, spre celălalt ofiţer.

— Braţul stâng. Cred că-i rupt, spuse el.

Peste o clipă, rănitul primi un sedativ şi rămase liniştit în aer, în vreme ce ofiţerul îi strânse o atelă în jurul braţului.

Ender simţi că i se face rău. Vrusese doar să-i prindă braţul agresorului. Ba nu! Ba nu; dorise să-i facă rău şi smucise cu toată forţa. Nu intenţionase un asemenea deznodământ, dar acum celălalt simţea exact durerea pe care Ender dorise să-l facă s-o simtă. Imponderabilitatea îl păcălise, asta fusese totul. „Sunt Peter. Sunt exact ca el.” Şi Ender se detestă pentru asta.

Graff veni în faţa cabinei.

— Ce-i cu voi, nu-nvăţaţi chiar nimic? În amărâtele alea de creiere nu v-a intrat măcar un singur lucru? Aţi venit aici ca să deveniţi soldaţi. În vechile voastre şcoli, în vechile voastre familii, poate că eraţi răsfăţaţi, poate că eraţi duri, poate că eraţi deştepţi . Însă noi alegem doar pe cei mai buni dintre cei mai buni şi de-acum încolo numai astfel de puşti veţi întâlni. Şi când vă zic că Ender Wiggin e cel mai bun din naveta asta, băgaţi-v-o bine în cap! Nu vă puneţi cu el! Să ştiţi că în Şcoala de Luptă au murit destui băieţaşi. E limpede?

Tot restul drumului a fost tăcere. Băiatul de lângă Ender fu extrem de atent să nu-l atingă.

„Nu sunt un ucigaş”, îşi repetă întruna Ender. „Nu sunt Peter! Indiferent ce ar zice el, nu sunt aşa. Nu! M-am apărat doar. Rezistasem mult timp. Am fost răbdător. Nu sunt ceea ce zice el!”

Difuzoarele îi anunţară că se apropiau de şcoală; în următoarele douăzeci de minute, frânară şi acostară. Ender rămase înapoia celorlalţi. Nimeni nu se opuse să-l lase să fie ultimul care părăsea naveta, urcând în direcţia care fusese „jos” când se îmbarcaseră. Graff aştepta la capătul tubului strâmt ce lega naveta de Şcoala de Luptă.

— Ai călătorit bine, Ender? întrebă vesel colonelul.

— Credeam că-mi sunteţi prieten. Fără să vrea, glasul băiatului tremură.

— Ce te-a făcut să crezi asta, Ender? păru surprins bărbatul.

— Pentru că… „Pentru că mi-ai vorbit cu blândeţe şi sincer.” N-aţi minţit.

— Nu voi minţi nici acum. Meseria mea nu este să-ţi fiu prieten. Meseria mea este să produc cei mai buni soldaţi din lume. Din întreaga istorie a lumii. Avem nevoie de un Napoleon. De un Alexandru. Numai că Napoleon a fost învins în cele din urmă, iar Alexandru a ars repede şi a murit tânăr. Ne trebuie un Iuliu Cezar, atât că el s-a transformat în dictator şi a murit din cauza asta. Meseria mea este să produc o a-semenea personalitate, precum şi toţi bărbaţii şi femeile de care va avea nevoie să o ajute. Nicăieri nu spune că trebuie să mă împrietenesc cu copiii.

— I-aţi făcut să mă urască.

— Şi? Ce-o să faci? O să te-ascunzi într-un colţ? O să-ncepi să-i pupi în fund, ca să te iubească din nou? Există un singur lucru care-i va face să nu te mai urască: să fii atât de bun în tot ceea ce faci, încât să nu te poată ignora. Le-am spus că eşti cel mai bun. Acum ai face bine să fii cu adevărat aşa.

— Şi dacă nu pot?

— Ghinionul tău. Uite ce-i, îmi pare rău dacă te simţi singur şi speriat, însă gândacii sunt acolo, în spaţiu. Zece miliarde, o sută de miliarde, un milion de miliarde, habar n-avem. Nici măcar nu ştim câte nave au. Au arme pe care nu le putem înţelege, şi hotărârea de-a le folosi pentru a ne distruge. Nu-i vorba numai de Pământ, Ender. E vorba de noi! De omenire. Din punctul de vedere al restului Pământului, noi putem fi nimiciţi, deoarece planeta ar continua cu următorul pas evolutiv. Dar omenirea nu vrea să moară. Ca specie, am evoluat pentru a supravieţui. Iar modul în care o facem este să selectăm şi iar să selectăm, şi, în sfârşit, la câteva generaţii o dată, să obţinem geniul. Inventatorul roţii. Al focului. Al zborului . Întemeietorul de oraşe, de naţiuni, de imperii. Ai înţeles ceva din toate astea?

Ender crezu că înţelesese, dar nu era sigur, aşa încât tăcu.

— Nu. Bineînţeles că nu. De aceea, o să ţi-o spun în mod direct. Oamenii sunt liberi, cu excepţia cazurilor când omenirea are nevoie de ei. Poate că omenirea are nevoie de tine. Ca să faci ceva. Eu cred că omenirea are nevoie de mine — ca să aflu la ce te pricepi. Este posibil ca amândoi să facem nişte lucruri condamnabile; însă dacă omenirea supravieţuieşte, atunci am fost nişte unelte bune.

— Doar atât? Simple unelte?

— Oamenii, priviţi ca indivizi, sunt cu toţii unelte, pe care ceilalţi le folosesc pentru a ne ajuta pe noi toţi să supravieţuim.

— Asta-i o minciună!

— Nu. Este doar o jumătate de adevăr . Îţi poţi face griji despre cealaltă jumătate după ce vom câştiga acest război.

— Se va termina înainte ca eu să cresc, spuse Ender.

— Sper că greşeşti, replică Graff. Apropo, nu-ţi e de nici un folos faptul că discuţi cu mine. Fără îndoială, băieţii le spun acum celorlalţi că Ender Wiggin stă ca să-l lingă pe Graff. Dacă merge vorba că eşti omul profesorilor, te-ai ars.

Cu alte cuvinte: „pleacă şi lasă-mă-n pace.”

— La revedere, spuse Ender. Se târî în braţe de-a lungul tubului pe unde dispăruseră ceilalţi băieţi.

Graff privi după el.

— El e? întrebă un ofiţer de alături.

— Dumnezeu ştie, răspunse colonelul. Dacă nu-i el, atunci ar fi bine s-apară cât mai repede.

— Poate că nu-i nimeni, zise ofiţerul.

— Poate . În cazul ăsta, cred că Dumnezeu e un gândac. O poţi spune şi altora.

— O s-o fac.

Rămaseră tăcuţi o vreme.

— Anderson?

— Da?

— Puştiul greşeşte . Îi sunt cu adevărat prieten.

— Ştiu.

— El e curat. E bun până-n adâncul inimii.