Orson Card - Jocul lui Ender

— Am citit rapoartele.

— Anderson, gândeşte-te ce-i vom face.

— Îl vom face cel mai celebru comandant militar din istorie.

— Şi după aceea îi vom arunca destinul lumii pe umeri. Pentru binele lui, sper să nu fie el. Vorbesc serios.

— Linişteşte-te. S-ar putea ca gândacii să ne omoare pe toţi, înainte ca el să absolve.

Graff zâmbi.

— Ai dreptate. Deja mă simt mai bine.

— Ai toată admiraţia mea. Un braţ rupt… a fost o lovitură de maestru.

— A fost un accident.

— Vorbeşti serios? Eu te-am lăudat deja în raportul oficial.

— E prea mult. Îl transformă pe puştiul ăla afurisit într-un erou. Ar putea strica instrucţia multora. Eram sigur că o să strige după ajutor.

— Să strige după ajutor? Crezusem că asta apreciai cel mai mult la el — faptul că-şi rezolvă singur problemele personale. Când va fi în spaţiu, înconjurat de o flotă duşmană, nu va sări nimeni să-l ajute, oricât ar striga.

— Cine s-ar fi gândit că fraierul de puşti o să-şi desfacă centurile? Şi c-o să se izbească aşa rău de batardou?

— Încă un exemplu al imbecilităţii militare. Dacă ai fi avut un dram de minte, ai fi urmat o carieră profitabilă — de pildă, să vinzi asigurări pe viaţă.

— E valabil şi pentru tine, minte diabolică!

— Trebuie să ne obişnuim cu realitatea că suntem doar personaje secundare. Cu destinul omenirii în mâinile noastre. Îţi dă un sentiment delicios de putere, nu? Iar dacă de data aceasta vom fi învinşi, nu va exista nici o critică la adresa noastră.

— N-am gândit niciodată aşa. Şi mai bine ar fi să nu fim învinşi.

— Vezi cum se descurcă Ender. Dacă l-am pierdut deja, dacă nu poate rezolva situaţia, cine-i următorul?

— O să fac o listă.

— Între timp, gândeşte-te cum să lucrăm cu el.

— Ţi-am spus. Nu poate fi smuls din izolarea lui. Îi este imposibil să creadă că va fi ajutat vreodată. Şi dacă va considera, fie numai şi o singură dată, că există o cale mal uşoară, e terminat.

— Ai dreptate. Ar fi teribil dacă ar crede că are un prieten.

— Prieteni poate avea. Părinţi însă, nu!

Când Ender ajunse în dormitor, ceilalţi băieţi îşi aleseseră deja paturile. Se opri în uşă, căutând cu privirea locul rămas liber. Tavanul era scund — dacă se ridica pe vârfuri, îl putea atinge cu degetele. O încăpere ca pentru copii, cu patul inferior aşezat direct pe podea. Băieţii îl priveau pe furiş. După cum era de aşteptat, singurul pat neocupat era cel de jos, chiar lângă uşă. Pentru o clipă, Ender se gândi că acceptând locul cel mai prost, nu făcea decât să încurajeze ulterioarele încercări de intimidare. Cu toate acestea, n-ar fi putut da jos un alt băiat din patul său.

Aşa încât, zâmbi larg şi rosti cu glas tare:

— Hei, mulţumesc!

Nu fu deloc sarcastic. O spuse cu atâta sinceritate, de parcă i s-ar fi păstrat poziţia cea mai bună. Continuă:

— Credeam c-o să fiu nevoit să rog pe cineva să-mi cedeze patul de lângă uşă.

Se aşeză şi privi în dulăpiorul ce stătea deschis la picioarele patului. Pe interiorul uşii era lipit un anunţ:

Găsi scannerul, o placă de plastic mat. Aşeză mâna stângă pe ea şi pronunţă:

— Ender Wiggin. Ender Wiggin.

Scannerul străluci verzui. Ender închise uşa dulăpiorului, apoi încercă s-o deschidă. Nu reuşi. Puse palma pe scanner şi rosti:

— Ender Wiggin.

Dulăpiorul se deschise. La fel şi celelalte trei compartimente.

Primul dintre ele conţinea patru salopete asemănătoare celei pe care o purta şi alta albă. Al doilea avea înăuntru un mini-pupitru, aidoma celor de la şcoală. Deci încă nu terminaseră cu studiile.

Compartimentul principal conţinea lozul cel mare. La prima vedere părea un costum spaţial complet, cu cască şi mănuşi. Deşi lipseau fermoarele de etanşare pneumatică, îi acoperea perfect trupul. Era masiv capitonat, dar puţin cam rigid.

Alături se găsea un pistol. Semăna cu o armă laser, deoarece ţeava era din sticlă groasă, transparentă. Totuşi, astfel de arme nu puteau fi lăsate pe mâna copiilor…

— Nu este laser, rosti un glas.

Ender ridică privirea . În faţa lui se afla un bărbat pe care nu-l mai văzuse până atunci. Tânăr şi arătos.

— Emite însă un fascicul destul de îngust, continuă necunoscutul. Bine focalizat. De la o sută de metri, poate proiecta un cerculeţ de lumină de şapte centimetri diametru.

— La ce foloseşte? întrebă Ender.

— La jocurile pe care o să le jucăm. Toată lumea şi-a deschis dulapul? Bărbatul privi în jur: aţi urmat instrucţiunile şi aţi introdus amprenta palmară şi vocală? Până n-o veţi face, nu puteţi deschide dulapurile. Dormitorul acesta e casa voastră pentru primul an… sau cam aşa ceva, de aceea alegeţi-vă patul dorit şi ocupaţi-l. De obicei, vă lăsăm să vă alegeţi un şef şi-l instalăm jos lângă uşă, dar se pare că locul respectiv a fost ocupat. Acum nu mai putem anula codurile introduse în dulapurile personale. Deci, gândiţi-vă pe cine vreţi să alegeţi. Cina se serveşte peste şapte minute. Urmaţi punctele luminoase de pe podea. Pentru voi, codul culorilor este roşu-galben-galben. De câte ori vi se va cere să urmaţi un traseu, va fi roşu-galben-galben, trei puncte alăturate… mergeţi acolo unde vă indică luminile respective. Care-i codul culorilor voastre, băieţi?

— Roşu-galben-galben!

— Perfect. Numele meu este Dap. Pentru următoarele luni, eu sunt mămica voastră.

Băieţii râseră.

— Râdeţi cât vreţi, dar nu uitaţi! Dacă vă rătăciţi prin şcoală, ceea ce este foarte posibil, nu începeţi să deschideţi uşi la întâmplare. Unele din ele dau direct în spaţiu. Alte râsete. Este mai bine să spuneţi cuiva că mămica voastră e Dap şi voi fi anunţat. Sau spuneţi codul culorii, şi vi se va lumina traseul spre casă. Orice problemă aveţi, veniţi să discutaţi cu mine. Nu uitaţi, eu sunt singura persoană de aici care e plătită să se poarte drăguţ cu voi . Însă nu prea drăguţ. Dacă sunteţi obraznici, vă ating. Aţi priceput?

Râseră din nou. Toţi băieţii din dormitor deveniseră prietenii lui Dap. Copiii înspăimântaţi sunt uşor de cucerit.

— Cine-mi zice în ce direcţie este „jos”?

Îi spuseră.

— Corect, aşa-i! De fapt, acest „jos” înseamnă spre exterior. Staţia se roteşte, şi din cauza asta aveţi senzaţia că „jos” e într-acolo . În realitate, podeaua se curbează în sus în direcţia aceea. Dacă aţi umbla mult încolo, aţi reveni în punctul de pornire. Nu încercaţi însă s-o faceţi. Deoarece mergând în „sus”, acolo e sectorul profesorilor, iar în partea cealaltă — cel al băieţilor mari. Iar băieţilor mari nu le plac puştii curioşi. S-ar putea s-o încasaţi. De fapt, o veţi încasa! Iar atunci să nu veniţi bâzâind la mine. Aţi înţeles? Aici e Şcoala de Luptă, nu o grădiniţă.

— Şi-atunci ce să facem? întrebă un negru, un băieţel extrem de mic, care ocupa un pat de sus, pe lângă Ender.

— Dacă nu vă place s-o încasaţi, gândiţi-vă şi singuri ce aţi putea face. Dar vă previn: omorul e pedepsit de regulament. La fel şi orice rănire intenţionată. Am înţeles că în navetă s-a petrecut un incident. Un braţ fracturat… Dacă se mai întâmplă aşa ceva, autorul e congelat. Aţi înţeles?