Orson Card - Jocul lui Ender

— Ce-nseamnă „congelat”? întrebă cel cu braţul rupt.

— Congelat? Depozitat în frig. Expediat pe Pământ. S-a terminat cu Şcoala de Luptă!

Nimeni nu se uită spre Ender.

— Deci, băieţi, dacă vreunul dintre voi se gândeşte să fie zurbagiu, cel puţin s-o facă cu cap. Aţi înţeles?

Dap plecă. Băieţii continuau să nu-l privească pe Ender.

Ender simţi un nod în stomac. Nu simţea nici o părere de rău pentru puştiul al cărui braţ îl rupsese. Era un Stilson. Şi ca Stilson, îşi aduna deja o gaşcă. Un grup micuţ, câţiva dintre băieţii mai voinici. Râdeau în celălalt capăt al dormitorului şi, la răstimpuri, unul dintre ei se întorcea şi privea către el.

Ender dorea din tot sufletul să revină acasă. Ce legătură aveau toate astea cu salvarea lumii? Monitorul nu mai exista acum. Era din nou singur împotriva bandei, numai că aceasta se afla chiar în dormitorul lui. Din nou Peter, însă fără Valentine.

Teama se menţinu şi pe durata cinei, deoarece nimeni nu se aşeză lângă el în cantină. Ceilalţi băieţi pălăvrăgeau despre fel de fel de subiecte: tabela care acoperea un perete, mâncarea, băieţii mai mari… Ender nu putea decât să privească, singur…

Pe tabelă erau afişate şi palmaresuri. Raportul victorii-înfrângeri şi scorul cel mai recent.

Unii dintre băieţii mari priveau la anumite meciuri. Două echipe, Manticorul şi Vipera, n-aveau afişat ultimul scor — rubrica respectivă clipea luminos. Ender bănui că se înfruntau chiar arunci.

Observă că cei mari erau împărţiţi în grupuri, după uniformele pe care le purtau . În general discuţiile se purtau între băieţi cu aceleaşi uniforme, dar existau şi excepţii.

Ciclul întâi — colegii lui şi cele două, trei grupuri imediat superioare ca vârstă — aveau combinezoane albastre, simple . Însă ceilalţi, care făceau parte din echipe, purtau uniforme mult mai fistichii. Ender încercă să ghicească din ce echipe făceau parte. Scorpionii şi Păianjenii erau uşor de identificat. La fel, Flăcările şi Valurile.

Un băiat mare se aşeză lângă el. Era mult mai vârstnic — părea să aibă doisprezece sau treisprezece ani.

Intrase în pubertate.

— Salut, rosti el.

— Salut.

— Eu sunt Mick.

— Ender.

— Ăsta-i un nume?

— De când eram mic de tot. Aşa-mi spunea soră-mea.

— Nu-i un nume rău aici. Ender… Terminatorul. Nu?

— Aşa sper.

— Tu eşti gândacul din ciclu-ntâi?

Ender înălţă din umeri.

— Am văzut că mănânci singur. Fiecare ciclu-ntâi are unul de-asta. Un puşti pe care nimeni nu-l iubeşte din capul locului. Uneori, mă gândesc că profesorii o fac intenţionat. Nu-s foarte cumsecade. O să vezi tu.

— Da.

— Deci, tu eşti gândacul?

— Cred că da.

— Hei! Să ştii că nu trebuie să plângi . Îi dădu lui Ender chifla sa şi-i luă desertul: Mănâncă chestiile nutritive. Te ţin în formă.

— Şi tu? întrebă Ender.

— Eu? Eu sunt un nimic. Un pârţ prin ventilaţie. Sunt tot timpul aici, dar de cele mai multe ori n-o ştie nimeni.

Ender zâmbi fără chef.

— Da, amuzant, da' nu-i un banc. Aici n-ajung nicăieri. M-am şi făcut mare… . În curând o să mă trimită la următoarea şcoală. Nici vorbă să fie Şcoala de Tactică. Ştii, n-am fost niciodată priceput ca şef. Numai tipii care ajung şefi au şansa s-ajungă acolo.

— Şi cum ajungi şef?

— Păi, dacă ştiam, crezi că mai zăceam aici? Pe câţi de vârsta mea vezi în jur?

„Nu mulţi”, gândi Ender dar tăcu.

— Câţiva. Nu-s singurul jumate-congelat. Mai suntem câţiva. Ceilalţi sunt toţi comandanţi. Toţi tipii din ciclul meu au acum echipele lor. Nu şi eu.

Ender încuviinţă din cap.

— Ascultă, piciule . Îţi fac o favoare. Fă-ţi prieteni. Fii şef. Pupă şi-n fund, dacă-i nevoie, însă dacă ceilalţi te dispreţuiesc… te-ai prins ce vreau să zic?

Ender încuviinţă din nou.

— Nu-u, habar n-ai de nimic! Voi, nou-veniţii, sunteţi toţi la fel. Habar n-aveţi de nimic. Aveţi capul ca spaţiul. Gol! Şi dacă v-atinge ceva, cădeţi grămadă. Auzi, când o s-ajungi ca mine, nu uita că cineva te-a prevenit. E ultimul lucru drăguţ pe care-o să-l mai facă cineva pentru tine.

— Atunci tu de ce mi-ai zis? întrebă Ender.

— Eşti şmecher, nu? Taci şi mănâncă!

Ender tăcu şi mânca. Nu-i plăcea Mick. Ştia însă că niciodată n-ar fi ajuns ca el. Poate că asta doreau profesorii, dar nu intenţiona să le cânte în strună.

„Nu voi fi gândacul clasei mele”, se gândi. „Nu i-am părăsit pe Valentine, pe mama şi pe tata ca să vin aici şi să fiu congelat.”

Ducând furculiţa spre gură, îşi putu simţi familia în jur, aşa cum fusese întotdeauna. Ştia în ce parte trebuia să întoarcă privirea, dacă voia s-o vadă pe mama, dăscălind-o pe Valentine să nu mai plescăie. Ştia unde era tata, parcurgând ştirile de pe masă şi lăsând impresia că participă la conversaţie. Peter, prefacându-se că scoate un bob de mazăre din nas… chiar şi el putea fi amuzant.

Fusese o greşeală să se gândească la ei. Simţi un nod ridicându-i-se în gât şi-l înghiţi; nu-şi mai zărea farfuria.

Nu putea plânge. Nu exista nici o şansă de-a fi tratat cu compasiune. Dap nu era mama. Orice semn de slăbiciune le-ar fi spus Stilson-ilor şi Peter-ilor că putea fi îngenunchiat. De aceea, Ender făcu ceea ce făcea întotdeauna când îl chinuia Peter . Începu să recite puterile lui doi. „Unu, doi, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi doi, şaizeci şi patru.” Mai departe, atât cât putea ţine minte numerele: „128, 256, 512, 1024, 2048, 4096, 8192, 16384, 32768, 65536, 131072, 262144.” La 67108 864 începu să fie nesigur — uitase o cifră? Trebuia să fie la zecile de milioane, la sutele de milioane, sau pur şi simplu la milioane? încercă să dubleze totul şi pierdu şirul cifrelor. „1342 nu-ştiu-cum. 16? Sau 17738?” Nu mai ştia. „De la început!” Toate puterile lui 2 pe care le putea ţine minte. Durerea dispăruse. Lacrimile dispăruseră. Nu o să plângă.

Nu plânse până când veni noaptea şi luminile se stinseră. Auzi câţiva băieţi, scâncind după mamele, taţii sau câinii lor. Nu se putu stăpâni. Buzele sale formară numele Valentinei . Îi putea auzi glasul, râzând undeva pe coridoare. O putea vedea pe mama, deschizând uşa ca să se asigure că totul era în regulă . Îl putea auzi pe tata, hohotind la un film. Totul era perfect clar, şi n-avea să mai fie niciodată aşa. „O să fiu mare când îi voi revedea, o să am cel puţin doisprezece ani. De ce am zis «da»? De ce am fost atât de prost?” Şcoala ar fi fost un fleac . Înfruntarea zilnică cu Stilson. Şi cu Peter. Era un pişăcios. Nu-i era teamă de el!

„Vreau acasă”, şopti Ender.

Dar şoapta lui era aceeaşi pe care o folosea când striga de durere, chinuit de Peter. Sunetul nu ajunse mai departe de urechile sale, ba chiar nici până acolo.

Şi lacrimile lui putură să se prelingă nedorite pe cearşaf, dar suspinele îi erau atât de slabe, încât patul nu se clinti, şi atât de tăcute, încât nu puteau fi auzite. Totuşi durerea rămase acolo, sufocându-i gâtlejul şi nările, arzându-i pieptul şi ochii. „Vreau acasă!”

În noaptea aceea, Dap veni în dormitor şi trecu neauzit printre paturi, atingând ici-colo câte un copil. Acolo unde o făcea, suspinele nu încetau, ci sporeau . În locul acesta, un gest de blândeţe era suficient pentru a face un copil să plângă. Nu însă şi pe Ender. Când intră Dap, lacrimile lui încetaseră şi faţa îi era uscată. Era faţa neadevărată pe care o arăta mamei şi tatei, atunci când Peter fusese crud cu el şi nu îndrăznea să se trădeze. „Pentru asta, îţi mulţumesc, Peter. Pentru ochii uscaţi şi plânsul tăcut. M-ai învăţat cum să ascund orice aş simţi. Am nevoie de aşa ceva, mai mult decât oricând.”