Orson Card - Jocul lui Ender

— Cu toţii ajung odată şi-odată la Uriaş.

— Însă Ender nu-l mal lasă. E ca Pinual.

— La un moment sau altul, toţi seamănă cu Pinual. Totuşi el e singurul care s-a sinucis. Nu cred că are vreo legătură cu Pocalul Uriaşului.

— Pariez pe mâna mea. Uită-te ce-a făcut din grupul lui!

— Să ştii că vinovatul nu-i el.

— Nu-mi pasă a cui e vina; el este motivul. Ar trebui să fie uniţi, dar exact pe locul lui e o prăpastie lată de kilometri.

— Oricum, nu intenţionez să-l las prea mult acolo.

— Atunci ar fi mai bine să-ţi refaci planurile. Clasa lui e bolnavă şi el este focarul de infecţie. Trebuie să rămână până se vindecă.

— Eu am fost focarul de infecţie. L-am izolat şi uite ce-a ieşit.

— Lasă-i timp. Să vedem cum îl foloseşte.

— Nu avem timp.

— Nu avem timp să grăbim un puşti care are tot atâtea şanse să fie un monstru, sau un geniu militar.

— Ăsta a fost un ordin?

— Convorbirea se înregistrează, e procedura standard. Eşti acoperit, du-te dracului!

— Dacă a fost un ordin, atunci o să…

— A fost un ordin! Îl ţii pe loc, până vedem cum rezolva situaţiile din grupul lui. Graff, mă îmbolnăveşti de ulcer!

— Nu te-ai îmbolnăvi daca ai lăsa şcoala pe seama mea şi te-ai ocupa de flotă.

— Flota îşi caută un comandant. N-am de ce mă ocupa, până nu-mi dai aşa ceva!

Intrară şovăind în sala de luptă, aidoma unor copii pătrunşi întâia dată într-o piscină, agăţându-se de mânerele laterale. Imponderabilitatea îi dezorienta puternic; în scurt timp îşi dădură seama că lucrurile mergeau mult mai bine dacă nu foloseau deloc picioarele.

Din nefericire, costumele erau rigide. Era mai dificil să facă mişcări precise, deoarece se îndoiau lent în comparaţie cu veşmintele purtate până atunci.

Ender strânse mânerul şi flexă genunchii. Observă că datorită rigidităţii, costumul amplifica mişcările . Începea cu greutate un gest, dar după ce muşchii i se opreau, costumul continua mişcarea, cu o forţă mai mare. Ajungea să dea un impuls şi dezvolta o forţă dublă. „Pentru o vreme voi fi stângaci, dar mai bine să nu pierd timpul.”

Continuând să se ţină de mâner, se împinse puternic în tălpi.

Imediat descrise un arc larg, cu picioarele deasupra capului şi se lovi cu spatele de perete. Ricoşeul fu violent şi palmele i se desprinseră de mâner. Zbură de-a curmezişul sălii, rostogolindu-se prin văzduh.

Vreme de o clipă care i se păru cumplită, încercă să-şi păstreze vechea orientare „sus-jos”, corpul său străduindu-se să se îndrepte, căutând atracţia gravitaţională care nu exista în sală. După aceea, se sili să-şi modifice perspectiva. Se îndrepta către un perete. Acela era „jos”. Şi imediat îşi regăsi controlul. Nu zbura, ci cădea. Era un plonjon. Putea alege cum anume să coboare pe suprafaţa respectivă.

„Viteza e prea mare ca să prind un mâner şi să mă opresc, însă pot atenua şocul. Pot ricoşa sub un unghi, dacă mă rostogolesc când ating suprafaţa şi-mi folosesc picioarele…”

Nu ieşi deloc aşa cum plănuise. Ricoşă, dar nu sub unghiul bănuit şi nu mai avu timp să analizeze ce se întâmplase. Se izbi de alt perete, de data asta prea rapid ca să fi avut timp să se pregătească. Totuşi, întâmplător, descoperi o modalitate de a-şi folosi picioarele pentru a controla unghiul de ricoşeu. Acum străbătea din nou sala, plutind spre ceilalţi băieţi care continuau să stea agăţaţi de mânere . Încetinise suficient pentru a reuşi să înşface şi el unul. Se găsea într-o poziţie relativ ciudată faţă de băieţi, însă orientarea i se modifică iarăşi şi, din câte îşi putea da seama, ei nu atârnau pe un perete ci zăceau pe podea, iar el nu stătea cu capul în jos.

— Ce vrei să faci, să te sinucizi? întrebă Shen.

— Încearcă şi tu, răspunse Ender. Costumul te protejează de orice răniri, iar ricoşeurile se pot controla cu picioarele, uite aşa! Repetă mişcarea pe care o făcuse.

Shen scutură din cap — nu avea de gând să încerce o asemenea cascadorie nebunească. Totuşi un băiat porni, nu atât de repede cât Ender, pentru că nu începu printr-un salt, totuşi destul de rapid. Ender nu trebui să-i vadă chipul ca să ştie că era Bernard. Fu urmat aproape imediat de prietenul lui cel mai bun, Alai.

Îi privi traversând sala uriaşă. Bernard încerca să se orienteze spre direcţia pe care o considera „podea”, iar Alai se lăsa în voia zborului, pregătindu-se să ricoşeze din perete. „Nu-i de mirare că şi-a fracturat braţul în navetă,” se gândi Ender. „Se încordează atunci când zboară. Intră în panică.” Înregistră amănuntul şi-l păstră pentru viitor.

Alai nu se împinsese în aceeaşi direcţie ca Bernard. Ţintise spre un colţ al sălii. Traiectoriile lor erau divergente tot mai mult şi, în vreme ce Bernard făcu o aterizare stângace, ghemuită, şi ricoşă, Alai intră în contact simultan cu cei trei pereţi ce se intersectau în colţ. Şocul îi reduse considerabil viteza şi-l îndreptă într-o direcţie neaşteptată. Alai ţipă încântat şi băieţii care-l priveau ovaţionară. Unii dintre ei uitară că se găseau în imponderabilitate şi începură să aplaude, dând drumul la mânere. Acum pluteau lent, agitând braţele şi încercând să înoate prin aer.

„Asta-i într-adevăr o problemă”, se gândi Ender. „Ce faci dacă ajungi să pluteşti, fără viteză, departe de orice perete? În ce te împingi?”

Fu ispitit să încerce pe propria lui piele şi să găsească răspunsul prin experimentări. Vedea însă eforturile inutile ale celorlalţi şi habar n-avea ce ar fi putut face el în plus faţă de strădaniile lor.

Ţinându-se cu o mână de podea, pipăi neatent pistolul care era fixat pe costum, în faţă, imediat sub umăr. Atunci îşi aminti rachetele manuale folosite uneori de puşcaşii marini când atacau o staţie inamică. Desprinse arma şi o cercetă . În dormitor, îi apăsase toate butoanele, dar nu se întâmplase nimic. Poate că aici, în sala de luptă, urma să funcţioneze. Nu avusese instrucţiuni şi nici diferitele taste nu erau inscripţionate. Trăgaciul era clasic — avusese şi el pistoale jucării, aşa cum aveau toţi copiii, aproape din pruncie. Două butoane erau uşor accesibile cu degetul mare, dar la alte câteva, situate sub pat, nu putea ajunge decât dacă se folosea de ambele mâini . În mod clar, butoanele de lângă degetul mare erau cele pentru folosinţă imediată.

Îndreptă ţeava către podea şi apăsă pe trăgaci. Simţi arma încălzindu-se imediat; când depresă trăgaciul, redeveni rece. De asemenea, pe podea apăruse un cerculeţ luminos.

Cu degetul mare apăsă butonul roşu de pe pat, şi trase din nou. Acelaşi lucru.

Apăsă după aceea butonul alb. Emise un fulger strălucitor care lumină o zonă largă, deşi nu cu aceeaşi intensitate. Arma rămase rece.

„Butonul roşu o face să funcţioneze ca un laser — deşi Dap a zis că nu-i un laser — iar cel alb o transformă în lanternă.” Amândouă funcţiile erau inutile pentru deplasările prin spaţiu.

„Deci totul depinde cum te lansezi, de traiectoria pe care porneşti. Asta înseamnă că va trebui să devenim experţi în decolări şi ricoşeuri, altfel vom rămâne plutind pasivi.” Privi în sală. Câţiva băieţi începuseră să se apropie de pereţi şi-şi agitau braţele căutând să prindă un mâner. Cei mai mulţi se ciocneau între ei şi râdeau; alţii se ţineau de mâini şi descriau cercuri. Doar puţini procedau ca Ender, stând lângă pereţi şi privind.