Ivan Efremov: Cor Serpentis (Inima Şarpelui)

— Întracolo a plecat «Soarele», cosmonava pe care am conduso și eu o dată, spuse rar comandantul, simțind că cei din spatele său așteaptă ca el să vorbească. A plecat spre noile planete…

— Așadar, aceea este Alphekka din Coroana Boreală [7] Constelația CORONA BOREALIS este o mică constelație nordică ale cărei stele formează un arc semicircular, denumită «Hora» în astronomia populară românească sau «Casa cu ograda ei» (n.r.) ?

— Da, Ram, sau, dacă vrei să folosești denumirea ei europeană, este Gemma [8] Numită popular «Fata mare din Horă», «Casa» sau «Coliba». (n.r.) … Dar să pornim la lucru!

— Îi trezim pe ceilalți? întrebă Tey Eron, gata să îndeplinească dispoziția comandantului.

— Nui necesar. Dacă ne vom convinge că înaintea noastră nu se află nimic, vom mai face o pulsație, ba chiar două. Pregătiți telescoapele optice și radiotelescoapele, controlați dispozitivele mașinilor de memorare. Tey, pornește motoarele nucleare! Deocamdată vom înainta cu ajutorul lor. Pregătiți accelerarea.

— Pîna la șase șeptimi dîn viteza luminii?

Și drept răspuns la gestul afirmativ al comandantului, Tey Eron manipulă cu rapiditate dispozitivele necesare. Nici o tresărire nu agită corpul navei, deși o flacără orbitoare, multicoloră, izbucni, acoperind întregul ecran și stingînd cu totul stelele palide din apropierea strălucitoarei Căi Lactee. Printre aceste stele, se afla și pămînteanul Soare.

— Avem la dispoziție cîteva ore pînă ce aparatele vor face toate observațiile necesare și le vor controla de patru ori, ca de obicei, spuse Mutt Ang.

— Trebuie să mîncăm, iar apoi fiecare dintre noi va putea rămîne singur spre a se odihni. Pe Kary îl voi schimba eu.

Astronauții ieșiră de la postul central. Kary Ram trecu în fotoliul rotativ din fața tabloului de comandă. Astronautul închise receptoarele de la pupă, și văpăile motoarelor cu reacție dispărură.

Înflăcăratul Cor Serpentis continua săși azvîrle luminile peste luciul rece al aparatului. Discul locatorului din față părea și acum o prăpastie întunecată, fără hotar. Acest fapt însă nul întrista pe astronaut, ci, dimpotrivă, îl făcea să se bucure. Calculele la care trudiseră pe Pămînt vreme de șase ani multe minți înzestrate și un creier electronic se dovediseră a fi cu totul exacte.

Pe aici, prin largul coridor al spațiului lipsit de aglomerări de stele și nebuloase întunecate, fusese trimis «Tellur», prima navă cosmică pulsativă a Pămîntului. Acest tip de nave trebuia să pătrundă mult mai adînc în Galaxia noastră decît o făcuseră navele interastrale anterioare — reactive, nucleare, anamezonice —, care puteau atinge viteze între cinci șesimi și șase șeptimi din viteza luminii.

Navele pulsative realizau viteze de mii de ori mai mari. Dar pericolul pe care îl prezentau ele consta în faptul că, în timpul «pulsației», nu puteau fi dirijate. Nici oamenii nu erau în stare să treacă prin pulsație decît întro stare de inconștiență, protejați de puternice cîmpuri magnetice. Astfel, «Tellur» înainta printrun fel de salturi, cercetînd, de fiecare dată, cu multă grijă dacă drumul în fața e liber pentru următoarea pulsație.

Trecînd pe lîngă Șarpe, printrun spațiu aproape lipsit de stele, din regiunea latitudinilor superioare ale Galaxiei, «Tellur» trebuia să ajungă la constelația lui Hercule, spre un astru de carbon.

Cosmonava fusese destinată să călătorească pe o distanță atît de colosală pentru ca echipajul său să cerceteze unele transformări misterioase ale materiei de pe astrul de carbon, transformări cît se poate de prețioase pentru energetica terestră.

Se presupunea că steaua aceasta era legată de o nebuloasă întunecată de forma unui disc electromagnetic în permanentă rotație și îndreptat cu muchea spre pămînt. Savanții se așteptau ca astronavigatorii de pe «Tellur» să vadă repetarea formării sistemului nostru planetar la o distanță relativ nu prea mare de Soare. «Nu prea mare» însemna, de fapt, o sută zece parseci, sau trei sute cinci zeci de anilumină…

Kary Ram cercetă aparatele de protecție. Ele arătau că toate transmisiile dintre automatele navei cosmice sînt în perfectă stare. Tînărul astronaut căzu pe gînduri.

Departe, departe, la o depărtare de șaptezeci și opt de aniluminii rămăsese Pâmîntul — astru minunat, pe care omenirea îl transformase, hărazindul unei vieți luminoase și muncii sale creatoare. În aceasta societate lipsită de clase, fiecare om își cunoaște bine întreaga planetă: nu numai uzinele, plantațiile, minele și exploatările ei maritime, nu numai centrele de studii și cercetări, muzeele și parcurile naturale, ci și colțișoarele dragi de odihnă, de singurătate sau izolare împreună cu ființa dragă.

Și, plecat din această lume minunată, impunînduși sarcini tot mai mărețe, pămînteanul pătrundea din ce în ce mai departe în profunzimile înghețate ale Cosmosului, gonind după noi cunoștințe, căutînd să descifreze natura care nu i se supunea fără o împotrivire înverșunată. Din ce în ce mai mult lăsa omul în urmă Luna, pustiită de ucigătoarea radiație solară, ultravioletă și roentgen; planeta Venus, toridă și lipsită de viață, cu oceanele ei de păcură, cu solul lipicios, de smoală și cu veșnicilei neguri; Marte cel înghețat, acoperit de nisipuri sub al căror acoperămînt abia mai pîlpîia viața. Nici nu începuse bine studierea lui Jupiter, cînd noile cosmonave ajunseră la cele mai apropiate astre.

Pămîntenii vizitară Alfa și Proxima Centauri, Barnard, Sirius, Eta Eridan, ba chiar și steaua Tau din Balena. Firește, nu aștrii înșiși, ci planetele lor sau regiunile învecinate, în cazul stelelor duble, ca Sirius, lipsite de sisteme planetare…

Și totuși navele cosmice ale Pămîntului nu fuseseră încă pe nici o planetă unde viața să fi ajuns la formele ei superioare, unde să fi existe ființe raționale — oameni.

Din depărtatele străfunduri ale Universului, undele radiofoniee ultrascurte aduseseră chemări ale unor lumi locuite; uneori acestva ajungeau pe Pămînt la mii de ani după emiterea lor. Omenirea abia învăța să descifreze aceste semnale și începea săși dea seama ce ocean uriaș de știință, tehnică și artă își continuă circuitul printre lumile locuite ale Galaxiei noastre… Lumi la care totuși pămîntenii nu izbutiseră încă să ajungă, ca să nu mai vorbim, despre celelalte insule astrale: alte galaxii depărtate cu milioane de anilumină!.. Acest lucru însă nu făcea decît să mărească dorința de a coborî pe planetele locuite de oameni, fie ei chiar lipsiți de asemănare cu cei de pe Pămînt, dar care săși fi alcătuit, de asemenea, societăți înțelepte, cu o dezvoltare armonioasă, în care toți își aveau dreptul la fericirea cea mai intensă, la înălțimea gradului lor de stăpînire a forțelor naturii. Se știa însă că există și oameni întru totul asemănători cu noi și că, de bunăseamă, aceștia sînt cei mai mulți. Legile de dezvoltare a sistemelor planetare sînt unitare nu numai în Galaxia noastră, ci și în toată porțiunea Cosmosului pe care o cunoaștem!

Astronava pulsativă — ultima invenție a geniului terestru — dădea posibilitatea călătoriei spre lumi depărtate. Dacă zborul lui «Tellur» avea să fie încununat de succes, atunci… Numai că, așa cum se întîmplă în viață, noua invenție avea două aspecte.

— Și iată cealaltă față… Adîncit în gînduri, Kary Ram nuși dădea seama că ultimele cuvinte le șoptise cu glas tare.

Deodată, în spatele său, răsună vocea plăcută și puternică a lui Mutt Ang: