Roger Zelazny - Nemuritorul

Mulţimea gemea şi urla fără noimă. Toba, care ajunsese la un ritm frenetic, bătea fără-ncetare. Şi-atunci, am auzit iarăşi urletul — încă foarte îndepărtat. Torţa începu să pălească. Omul Mort se clătină… Apoi, cuprins de un spasm, îl aruncă pe Hasan cât colo. Laţul i se desprinse de la gât.

Hasan apucă ukemi -ul şi se rostogoli în genunchi. Rămase în această poziţie. Omul Mort se îndreptă spre el. Apoi se clătină. Începu să tremure din tot corpul. Bolborosi şi-şi prinse gâtul cu mâinile. Faţa i se întunecă tot mai mult. Ajunse, împleticindu-se, până la pom şi întinse o mână. Rămase locului, gâfâind. Curând, se auzi un zgomot puternic de sufocare. Mâna îi alunecă pe trunchiul copacului şi monstrul se prăbuşi cu totul la pământ. Se săltă iarăşi, pe jumătate chircit.

Hasan se ridică şi luă laţul de viţă din locul în care căzuse. Înaintă spre idiot. De data asta, îl înşfăcă în aşa fel încât să nu mai scape. Omul Mort căzu şi nu se mai sculă…

Era ca şi cum ai fi oprit un aparat de radio dat la maximum: Clic …

Se aşternu o tăcere deplină; totul se întâmplase atât de repede… Şi noaptea era calmă, calmă cu adevărat. M-am întins şi i-am rupt gâtul gardianului de lângă mine, apoi i-am luat sabia. M-am întors spre stânga şi-am crăpat cu ea capul următorului gardian. Pe urmă, un nou clic şi volumul sunetului a revenit la maximum, numai că de data asta era vorba de o mare de paraziţi.

Myshtigo îşi doborî adversarul cu o lovitură puternică în ceafă. Pe un altul, îl pocni drept în fluierul piciorului. La rândul lui, George reuşi să-l izbească cu genunchiul în burtă pe paznicul cel mai apropiat. Dos Santos, mai puţin sprinten — sau doar mai puţin norocos — se alese cu două tăieturi urâte, una pe piept şi alta la umăr.

Mulţimea se adună de pe unde era împrăştiată, ca într-un film derulat cu viteză mare. Înaintă spre noi.

Ellen aruncă burnuzul lui Hasan în capul gardianului cu sabie, care tocmai era pe cale să-i spintece soţul. Poetul laureat al Pământului trânti apoi cu putere o piatră peste burnuz, atrăgându-şi fără îndoială o mare doză de karma rea, ceea ce nu părea însă a-l îngrijora prea mult. Între timp, Hasan revenise în micul nostru grup, parând cu mâna o lovitură de sabie; izbise latul lamei după o veche metodă a samurailor, pe care-o credeam definitiv pierdută pentru omenire. Imediat, îşi făcu şi el rost de-o armă pe care-o mânuia acum cu deosebit, succes.

Îi ucisesem sau îi schilodisem pe toţi gardienii noştri, înainte ca mulţimea să fi parcurs jumătate din distanţa care-o separa de noi. Diane, la indicaţia lui Ellen, aruncase pe teren şi în mulţime cele trei torţe de magneziu ale ei. După care am luat-o la fugă, Ellen şi cu Perucă Roşie sprijinindu-l pe Dos Santos, care se cam împleticea. Însă membrii tribului Kouretes ne tăiaseră drumul şi acum alergam spre nord, pe o direcţie care ne îndepărta de obiectivul nostru.

— N-o să reuşim, Karagee, spuse Hasan.

— Ştiu.

— … decât dacă tu şi cu mine îi ţinem pe atacanţi în loc, în timp ce ai noştri merg mai departe.

— Okay. Unde ne oprim?

— De partea cealaltă a frigării, lângă cărare, unde copacii sunt mai deşi. Este acolo o gâtuitură. N-or să ne poată lovi toţi deodată.

— Perfect, am zis, întorcându-mă spre restul grupului. Ne-aţi auzit? Duceţi-vă la cai! O să vă conducă Phil! Hasan şi cu mine rămânem aici, să-i ţinem pe loc cât vom putea mai mult.

Perucă Roşie întoarse capul şi începu să spună ceva.

— Destul cu vorba! Plecaţi! Nu vreţi să trăiţi?

Voiau. Aşa că plecară.

Hasan şi cu mine ne-am întors lângă groapa cu frigarea şi-am aşteptat. Ceilalţi şi-au continuat fuga, trecând prin pădure şi îndreptându-se către păşune. Mulţimea continua să înainteze spre Hasan şi spre mine.

Primul val ne izbi şi-am început masacrul. Ne aflam în locul în formă de „V” unde cărarea ce venea din pădure se lăţea pe platou; la stânga, se căsca groapa cu foc mocnit; în dreapta, se înălţa un pâlc des de pomi. Am omorât trei adversari, alţi câţiva retrăgându-se plini de sânge. După o scurtă pauză, s-au repezit să ne-mpresoare.

Ne aşezaserăm spate în spate şi care cum se apropia îl căsăpeam.

— Dacă măcar unul dintre ei are o armă de foc, suntem morţi, Karagee.

— Ştiu.

Un alt semi-om căzu răpus de sabia mea. Hasan îl aruncă în groapă pe unul care ţipă. Erau toţi în jurul nostru. O sabie îşi făcu loc prin garda mea şi mă tăie la umăr. Alta îmi împunse coapsa.

— Înapoi, proştilor! Înapoi, am zis, monştrilor!

La aceste cuvinte se dădură înapoi, până la o distanţă de unde nu puteau fi loviţi.

Omul care vorbise era înalt de vreun metru şi şaizeci şi cinci de centimetri. Falca inferioară i se mişca aidoma celei a unei marionete, de parc-ar fi fost prinsă în balamale, iar dinţii arătau ca nişte piese de domino — cu pete negre -, clănţănind în timp ce gura i se deschidea şi se închidea.

— Adevărat. Procrustes, am auzit pe cineva spunând.

— Aduceţi plase! Prindeţi-i de vii! Şi nu vă apropiaţi de ei! Ne-au provocat deja prea multe pierderi!

Moreby era alături de el şi se smiorcăia.

— … N-am ştiut, stăpâne.

— Gura! Tu ne-ai aiurit cu asemenea sentimentalisme ieftine! Din cauza ta am pierdut un zeu şi o mulţime de oameni!

— Să fugim? mă întrebă Hasan.

— Nu, dar fii pregătit să tai plasele când le vor aduce.

— E bine că ne vor vii, hotărî el.

— Am trimis pe mulţi în iad, ca să ne netezească drumul, am spus eu, şi totuşi iată-ne în continuare aici, cu sabia în mână. Ce vrei mai mult?

— Dacă ne năpustim acum asupra lor, mai putem lua cu noi pe lumea cealaltă încă vreo doi sau chiar patru dintre ei. Dacă mai aşteptăm, or să ne prindă în plasă şi-o să murim singuri.

— Ce mai contează, odată ce eşti mort? Să mai aşteptăm. Cât timp trăim, mai avem o şansă, care poate să apară în orice moment.

— Fie cum zici tu.

Canibalii găsiră nişte plase şi le aruncară asupra noastră. Am tăiat noi trei dintre ele, dar eu cea de-a patra ne-au prins. Au legat-o strâns în jurul nostru şi s-au apropiat.

Am simţit cum mi se smulge sabia din mână şi cum cineva mă loveşte. Era Moreby.

— Acum veţi muri aşa cum foarte puţini mor, spuse el.

— Ceilalţi au scăpat?

— Doar pentru moment. Îi vom urmări, îi vom găsi şi-i vom aduce înapoi.

— Aţi pierdut, am spus eu râzând. Ai mei vor reuşi.

Mă lovi din nou.

— Aşa se aplică regula ta? i-am întrebat. Doar Hasan l-a învins pe Omul Mort…

— Hasan a trişat. Femeia a aruncat o torţă.

Procrustes se apropie de el, în timp ce noi stăteam legaţi în plasă.

— Să-i ducem în Valea Somnului, zise Moreby, unde să hotărâm ce vom face cu ei. Acolo îi vom ţine până la viitoarea sărbătoare.

— E bine, spuse Procrustes. Da, aşa vom face.

Între timp, Hasan reuşi să-şi scoată mâna stângă printr-un ochi de plasă, o întinse şi zgârie cu unghiile piciorul lui Procrustes, Procrustes îl pocni de câteva ori şi, ca să fie mai sigur, îmi dădu şi mie una. Îşi frecă apoi zgârieturile de pe gambă.

— De ce-ai făcut asta, Hasan? am întrebat eu, când Procrustes se îndepărtă, nu înainte de a da ordin să fim legaţi de ţăruşii de frigare, pentru a fi transportaţi.

— S-ar putea să-mi mai fi rămas nişte metacianură sub unghii, explică el.