Roger Zelazny - Nemuritorul

— Păi cum a ajuns acolo?

— Din gloanţele de la centură, Karagee, pe care-au uitat să mi le ia. Azi mi-am acoperit unghiile cu otravă, după ce le-am ascuţit.

— Aha! L-ai zgâriat pe Omul Mort la începutul încleştării voastre…

— Da, Karagee. Pe urmă n-a mai fost decât o problemă de a mă menţine în viaţă până la căderea lui definitivă.

— Eşti un asasin exemplar, Hasan.

— Mulţumesc, Karagee.

Încă înfăşuraţi în plasă, am fost legaţi de ţăruşi. Apoi, la ordinul lui Procrustes, patru oameni ne ridicară de jos. Cu Moreby şi Procrustes în fruntea cortegiului, am fost căraţi prin noapte, spre un loc necunoscut.

Pe când ne deplasam pe o cărare denivelată, lumea se transforma în jurul nostru. Aşa se întâmplă întotdeauna când te apropii de un Loc Fierbinte. Este ca şi cum ai merge înapoi, prin erele geologice.

Pomii aflaţi de-a lungul drumului începură să se schimbe tot mai mult. În cele din urmă, trecurăm printr-un coridor umed, aflat între nişte turnuri întunecate, cu frunze ca de ferigă; şi printre ele se uitau la noi nişte arătări cu ochi galbeni, înguşti. Sus, deasupra capului, noaptea era ca un văl negru, întins aidoma unei foi de cort peste vârfurile pomilor, prins cu stele firave, rupt de o semiluna galbenă, zimţuită. Strigăte ca pe păsări, încheiate cu fornăituri, răzbeau din pădurea întinsă. Mai în faţă, o formă întunecată traversă cărarea.

Mergând înainte pe drum, pomii se făcură tot mai mici şi mai rari. Dar nu mai erau la fel ca aceia de dincolo de sat. Aveau forme răsucite (care încă se răsuceau!), cu vârtejuri de crengi asemeni algelor marine, trunchiuri noduroase şi rădăcini aeriene ce se târau încet pe suprafaţa pământului. Nişte lucruri mici, invizibile, produceau un fel de scârţâituri, atunci când erau puse pe fugă de lumina lanternei lui Moreby.

Întorcând capul, am putut să descopăr o luminiscenţă palidă, pâlpâitoare, situată chiar la marginea spectrului vizibil. Venea de undeva — de deasupra capetelor noastre.

Un mare număr de corzi de viţă întunecată apărură pe sol, zvârcolindu-se de fiecare dată când vreunul dintre cei ce ne cărau călca pe ele.

Pomii deveniră simple ferigi. Apoi dispărură şi acestea, fiind înlocuite cu o abundenţă de licheni păroşi, de culoarea sângelui. Creşteau peste tot, pe stânci — şi emanau o lumină slabă.

Nu se mai auzea nici un animal. De fapt, nu se mai auzea nimic altceva decât gâfâitul celor patru războinici care ne cărau, zgomotul paşilor şi pocnetul înăbuşit pe care puşca automată a lui Procrustes îl scotea atunci când se lovea de stânca acoperită cu muşchi.

Coi ce ne purtau aveau săbii la centură. Moreby ducea şi el câteva, şi mai avea şi-un mic pistol.

Cărarea cotea brusc. În pantă. Unul dintre cărăuşii noştri înjură. Perdeaua nopţii începu apoi să se zdrenţuiască pe la colţuri. Se întâlnea cu orizontul şi se umpluse cu pete de pâclă purpurie, mai subţire decât fumul expirat de un fumător. Într-un zbor lin, foarte înalt, bătând aerul ca un drac de mare care pluteşte pe lângă mal, se vedea forma întunecată a unui liliac-păianjen trecând peste faţa lunii.

Şi-atunci Procrustes căzu. Moreby îl ajută să se ridice, dar Procrustes se împletici şi se agăţă de el.

— Ce te supără, stăpâne?

— O ameţeală bruscă, amorţeala din membre… Ia tu puşca mea. A devenit prea grea.

Hasan chicoti. Procrustes se întoarse spre Hasan, cu falca lui, ca de marionetă, căzându-i. Pe urmă se prăbuşi.

Moreby tocmai luase puşca şi-avea mâinile ocupate. Gardienii ne lăsară repede jos şi se repeziră la Procrustes.

— Ai nişte apă? ceru acesta, închizând ochii. Şi-aşa rămase…

Moreby îşi puse urechea la pieptul lui, ţinându-şi apoi, sub nări, partea cu pană a baghetei.

— E mort, zise el, în cele din urmă.

— Mort?

Gardianul acoperit cu solzi începu să plângă.

— A fost bun, suspină el. A fost un mare şef războinic. Ce-o să ne facem acuma?

— E mort, repetă Moreby, şi până va fi declarat un nou şef războinic, eu sunt conducătorul vostru. Înfăşuraţi-l în mantii. Întindeţi-l pe stânca aceea netedă, de sus. Aici nu vin animale, aşa că nu va fi vătămat. Îl vom lua la întoarcere. Acum trebuie, totuşi, să ne răzbunăm pe ăştia doi. (Făcu un gest cu bagheta). Valea Somnului e pe-aici, pe-aproape. Aţi luat pilulele pe care vi le-am dat?

— Da, se auzi răspunsul, de patru ori.

— Foarte bine. Scoateţi-vă acum mantiile şi înfăşuraţi-l cu ele.

Se executară. Curând am fost iarăşi ridicaţi şi duşi spre vârful unei creste, de pe care se cobora pe o cărare într-o groapă ca o ciupitură de vărsat fluorescentă. Stâncile mari din partea locului păreau că sunt gata să ardă.

— Acesta, i-am spus eu lui Hasan, mi-a fost descris de fiul meu ca fiind locul în care firul vieţii mele traversează o stâncă ce arde. El m-a văzut pe mine ameninţat de Omul Mort, dar soarta s-a răzgândit şi a împins pericolul în direcţia ta. Demult, pe când eram doar un vis în mintea Morţii, acest loc mi-a fost hărăzit ca unul în care-aş putea să mor.

— A cădea de pe Shinvat înseamnă să te frigi, zise Hasan.

Am fost duşi jos, în crăpătură şi lăsaţi pe stânci. Moreby trase piedica de la puşcă şi se dădu înapoi.

— Daţi-i drumul grecului şi legaţi-l de coloana aceea, zise el, făcând semn cu arma.

Executară ordinele, legându-mi strâns mâinile şi picioarele. Stânca netedă, umedă, ucidea fără să lase urme.

La fel îi făcură şi lui Hasan, la vreo doi-trei metri în dreapta mea.

Moreby pusese astfel lanterna pe jos, încât- aceasta arunca un semicerc de lumină în jurul nostru. Cei patru Kouretes stăteau alături de el ca statuile unor demoni. Moreby zâmbi. Rezemă puşca de peretele de stâncă din spatele lui.

— Aceasta este Valea Somnului, anunţă el. Cei ce adorm aici, nu se mai trezesc niciodată. Carnea se păstrează însă, asigurându-ne provizii pentru anii săraci. Însă înainte de a te lăsa… (Ochii se întoarseră spre mine). Vezi unde-am lăsat puşca?

Nu i-am răspuns.

— Cred că maţele tale vor ajunge până acolo, Comisare. Oricum, eu încerc să aflu. Scoase un pumnal de la brâu şi înaintă spre mine. Cei patru semi-oameni se deplasară odată cu el. Cine credeţi că are mai mult curaj? întrebă Moreby. Tu sau arabul?

Nici unul dintre noi nu răspunse.

— O să vedeţi singuri, ne ameninţă el, printre dinţi. Tu, mai întâi!

Mă apucă de cămaşă şi mi-o tăie în partea din faţă. Învârti încet lama pumnalului într-un cerc semnificativ, la numai câţiva centimetri de stomacul meu, în tot acest timp studiindu-mi fizionomia.

— Ţi-e teamă, zise el. Încă nu ţi se vede pe faţă, dar se va vedea. Uită-te la mine! adaugă. O să-ţi înfig cuţitul în trup foarte încet. Şi într-o zi o să te mănânc la cină. Ce părere ai?

Am izbucnit în râs. Dintr-o dată situaţia devenise de-aşa natură, încât merita să râzi. Faţa lui se schimonosi, apoi căpătă o expresie de uimire.

— Frica te-a făcut să-ţi pierzi minţile, Comisare?

— Pene sau plumb? l-am întrebat.

Ştia ce înseamnă asta. Începu să spună ceva, când auzi zgomotul pietrişului răvăşit, la vreo trei-patru metri mai încolo. Aruncă o privire rapidă în direcţia respectivă. Ultima secundă de viaţă şi-o petrecu ţipând, în timp ce forţa saltului lui Bortan îl trântea la pământ, înainte ca animalul să-i despartă capul de umeri. Copoiul meu din iad sosise…