Roger Zelazny - Nemuritorul

Gardienii Kouretes ţipară, văzând ochii sclipind ca jarul şi dinţii ca de fierăstrău. Capul dulăului se înălţa deasupra pământului cam tot atât cât statura unui om înalt. Degeaba îl loviră cu săbiile, căci corpul lui e ca al unui tatu. Bortan al meu — un câine de un sfert de tonă… deşi nu chiar ca acela despre care-a scris Albert Payson Terhune. Avu nevoie de aproape un minut de lucru, dar când termină, cei patru gardieni fuseseră făcuţi bucăţele.

— Ce-i asta? întrebă Hasan.

— Ce să fie? am răspuns. Un căţeluş pe care l-am găsit cândva, într-un sac aruncat de valuri pe plajă… prea rezistent ca să se înece. Câinele meu… Bortan.

Pe partea moale a umărului i se vedea o rană superficială. N-o primise în luptă.

— Ne-a căutat mai întâi în sat, am constatat eu, iar cei de-acolo au încercat să-l oprească. Mulţi Kouretes au murit astăzi, se pare.

Câinele se apropie şi-mi linse faţa. Dădu din coadă, scheună, se gudură, apoi alergă în cercuri mici, de jur împrejurul nostru. Veni iar la mine şi-mi linse faţa. Şi din nou se apucă să ţopăie, călcând peste ce mai rămăsese din cei patru Kouretes.

— E bine să aibă omul un câine, comentă Hasan. Mie mi-au fost întotdeauna dragi câinii.

Pe când vorbea, Bortan îl tot mirosea.

— Te-ai întors, javră bătrână, am spus eu. Nu ştii că neamul câinilor a dispărut?

El dădu din coadă, veni încă o dată la mine şi-mi linse mâna.

— Îmi pare rău că nu te pot scărpina după urechi. Dar ştii că mi-ar plăcea s-o fac, nu-i aşa?

Animalul dădu din coadă, vesel.

Am început să-mi mişc palma dreaptă, deschizând-o şi închizând-o atât cât îmi permiteau legăturile. În acelaşi timp, am întors capul într-acolo. Bortan mă privea, iar nările lui umede tremurau.

— Mâinile, Bortan. Am nevoie de mâini ca să mă eliberez. Îmi trebuie mâini să desfac legăturile. Trebuie să le găseşti şi să le aduci aici.

Câinele luă un braţ care zăcea pe jos şi-l depuse la picioarele mele. Apoi mă privi şi dădu din coadă.

— Nu, Bortan. Mâini vii . Mâini de prieten. Mâini mă dezlege. Înţelegi, nu?

El îmi linse mâna.

— Du-te şi găseşte nişte mâini care să mă elibereze. Mâini vii, care sunt încă la locul lor. Mâini de prieten. Acuma, repede! Du-te!

Bortan se şi plecă. Se opri o clipă locului. Se uită înapoi, la mine, pe urmă o luă în susul potecii.

— Înţelege? întrebă Hasan.

— Cred că da, i-am răspuns. Nu are creierul unui câine obişnuit. Şi-apoi, a trăit mai mulţi ani decât oricare om, aşa c-a avut timp suficient să înveţe cum să înţeleagă.

— Atunci, să sperăm că va găsi repede pe cineva, înainte să apucăm să adormim.

— Da.

Atârnam acolo, în noaptea rece. Aşteptaserăm foarte mult şi, în cele din urmă, pierduserăm noţiunea timpului. Muşchii amorţiţi ne dureau. Eram plini de sângele uscat provenit de la nenumăratele răni uşoare ne caro le primiserăm. Pe trup aveam peste tot vânătăi. Oboseala şi nesomnul ne zăpăciseră.

Atârnam acolo, iar legăturile ne intrau în carne…

— Crezi că vor reuşi s-ajungă până la tine în sat?

— I-am ajutat să aibă un avans substanţial, la pornire. Cred că au o şansă reală.

— Întotdeauna este greu de lucrat cu tine, Karagee.

— Am observat şi eu asta.

— …Ca în vara în care-am putrezit în închisorile din Corsica.

— Aşa e.

— …Sau în marşul asupra Gării Chicago, după ce ne pierduserăm tot echipamentul în Ohio.

— Da, atunci a fost un an nenorocit.

— Tu însă ai întotdeauna necazuri, Karagee. „Născut să-nnoade coada tigrului”, aşa se spune despre oameni ca tine. E greu să lucrezi cu ei. În ce mă priveşte, mie-mi place să stau liniştit la umbră, cu o carte de versuri în braţe, cu pipa…

— Ssst! Aud ceva!

Răsuna, într-adevăr, un zgomot de copite.

Un satir apăru în afara conului de lumină pe care-l proiecta lanterna căzută. Se mişca nervos, iar ochii îi fugeau de la mine la Hasan, apoi iar la mine, în sus şi-n jos, în jurul nostru şi dincolo de noi.

— Ajută-ne, micule cornut! am strigat eu, în greceşte.

Satirul înaintă cu grijă. Văzu sângele şi trupurile ciopârţite ale celor din tribul Kouretes. Se întoarse brusc, gata s-o ia la fugă.

— Nu pleca! Am nevoie de tine! Sunt eu, cântăreţul din nai…

El se opri şi se întoarse, cu nările dilatate tremurându-i. Urechile ascuţite pândeau orice zgomot. Întorcându-se şi trecând prin zona masacrului, o expresie de durere i se putu citi pe faţa aproape umană.

— Sabia… La picioarele mele!…, am spus eu, făcându-i semn din ochi. Ridic-o!

Nu părea să-i placă ideea de-a atinge ceva făcut de om, cu-atât mai puţin o armă. Am fluierat ultimele acorduri ale melodiei pe care-o cântasem nu cu mult timp în urmă.

E târziu, e târziu, atât de târziu…

Ochii i se umeziră. Şi-i şterse cu dosul încheieturilor sale păroase.

— Ia sabia şi taie-mi legăturile. Ia-o… Nu aşa, că te răneşti. Cu celălalt capăt… Da.

O apucă de partea care trebuia şi se uită la mine. Am mişcat mâna dreaptă.

— Frânghiile… Taie-le!

Făcu ce-i cerusem. Îi trebuiră douăzeci de minute, timp în care m-am ales cu o mulţime de crestături sângerânde. Era cât pe ce să-mi taie o arteră, dar am scăpat, mişcându-mi mâna. După ce-mi eliberă braţele, se uită la mine, într-o atitudine de aşteptare.

— Acum dă-mi cuţitul. De rest mă ocup eu…

Aşeză lama în mâna mea întinsă. Am luat-o. După câteva secunde, eram liber. Pe urmă l-am eliberat şi pe Hasan. Când m-am întors, satirul dispăruse. Am auzit în depărtare zgomotul precipitat al copitelor lui.

— Diavolul m-a iertat, zise Hasan.

Ne-am îndepărtat cât am putut mai repede de Locul Fierbinte, ocolind satul Kouretes şi continuând deplasarea spre nord, până ce am ajuns la un drum pe care l-am recunoscut ca ducând spre Volos. Dacă Bortan fusese acela care-l găsise pe satir şi-l îndemnase să vină la noi sau dacă satirul ne găsise singur şi-şi amintise de persoana mea, era un lucru de care nu puteam fi sigur. Cum însă Bortan nu se întorsese, aveam sentimentul că valabilă rămânea cea de a doua posibilitate.

Cea mai apropiată localitate cunoscută era Voios, la vreo 25 de kilometri către est. Dacă Bortan se dusese a-colo, unde-ar fi fost recunoscut de multe dintre rudele mele, avea să mai dureze încă mult timp până la întoarcerea lui. Faptul că-l trimisesem după ajutor fusese din partea mea o acţiune de ultimă instanţă. Dacă însă căutase sprijin în altă parte decât în Volos, nu mai aveam nici o idee asupra momentului în care urma să se întoarcă. Mi-ar fi găsit, totuşi, urma şi-ar fi venit după mine. Aşa că am pornit la drum, străduindu-ne să ne îndepărtăm cât mai mult.

După vreo zece kilometri, abia dacă mai eram în stare să ne mişcăm. Ştiam că fără odihnă n-am fi putut merge mai departe, aşa că am început să căutăm un loc unde să putem dormi. În cele din urmă, am recunoscut un deal pietros, pe unde păscusem oile când eram copil. Mica peşteră ciobănească, situată cam la trei sferturi din lungimea pantei, era uscată şi goală. Peretele de lemn care-o acoperea începuse să putrezească, dar mai putea fi încă folosit.

Am adus iarbă proaspătă pentru aşternut, am blocat uşa şi-apoi ne-am întins în interior. Cât ai clipi, Hasan a început să sforăie. Gândurile mele s-au învălmăşit o clipă, înainte de a se linişti şi atunci mi-am dat seama că dintre toate plăcerile — un pahar cu apă rece atunci când ţi-e sete, o băutură alcoolică atunci când nu ţi-e, un act sexual, o ţigară după multe zile de absenţă — nici una nu se compară cu somnul.